Trenul spre Parlament

Mai avem doar câteva zile până la vot. În weekend tot românul va alege reprezentantul său în Parlament. În marea goană după voturi, deputaţii noştrii fac orice. Astfel că în zilele de 28-01, tinerii cu vârste între 18 şi 25 de ani beneficiază de o călătorie dus-întors gratuită cu trenul pentru a putea ajunge acasă şi a vota. Toate bune şi frumoase numai că aleşii noştrii au uitat că totuşi suntem români. De fiecare dată când apare ceva gratis apar cozi nesfârşite, îmbulzeală şi înjurături. Pensionarii se împing pentru bilete la staţiuni, piţipoancele la reducerile din mall şi iată că mai nou studenţii pentru un bilet gratis la CFR. Prin definiţie orice student nu are bani de aruncat în stânga şi în dreapta, aşa că o călătorie acasă sub pretextul unui vot pe gratis a făcut ca astăzi gările şi agenţiile de voiaj să fie luate cu asalt. Încă de dimineaţă doamnele şi aşa mai mereu iritate din spatele ghişeelor au început să vocifereze. La ora 12 agenţia de voiaj din centru era arhiplină. Cu buletinele în mână şi cu răbdarea la purtător, studenţii care au lăsat amfiteatrul pentru ghişeul "primitor" din Operei au avut de aşteptat. Doar nimic pe lumea asta nu e gratis nu? Până şi bucata verzuie gratuită...a fost plătită cu orele de stat la coadă. Pe măsură ce timpul trece doamnele din spatele ghişeului se uită tot mai urât la nevinovatul student. Ce vină am eu că s-a dat această ordonanţă de urgenţă? Ce vină am eu că sunt student şi portofelul e cam gol? Ce vină am eu că fiind român vreau să mă bucur de tot ce e moca? Păi ce n-aş ieşi şi eu la suc în club sâmbătă? Un student plictisit întreabă de la distanţă dacă nu cumva se eliberează bilete de acest gen şi la gară. O voce stridentă îi transmite că e posibil să beneficiezi de gratuitatea cu pricina şi la acolo. Mulţi nu-şi lasă locurile deja ocupate în agenţie. Măcar aici e cald. Alţii, care nu au doze considerabile de răbdare se îndreaptă spre gară. Printre ei mă număr şi eu. La gară sunt mai multe ghişee deci evităm aglomeraţia, îmi spun. Greşit! Aici haosul e şi mai mare. Unde mai pui că mai e şi frig şi că...surpriză din opt ghişee doar cinci funcţionează. Două legitimaţii îndoite şi 15 lei. Nu vreau decât să ajung acasă. N-am pretenţii de săgeată. Vreau doar două bilete cu personalul. Păcat că cei din faţă nu gândesc la fel. Buletinele la vedere şi speranţa că totul va merge mai repede. Zece minute. De atât are nevoie doamna în albastru din spatele geamului pentru a completa toate spaţiile libere din programul şi aşa prea complex de pe monitor. Înmulţim asta cu zecile de persoane ce formează coada şi avem ore de aşteptat pentru un amărât de bilet. Cu ce ne algem din toatea astea? Frustrare, nervi şi înjurături. Şi mai ştiţi ceva? Aş face pariu că nici un sfert din tinerii ce merg acasă la finele săptămânii nu se gândesc să voteze. Aş mai face pariu că mulţi dintre ei nici măcar nu o să se întoarcă pe întâi decembrie înapoi la facultate. Astăzi s-a mai dovedit încă odată că ţărişoara noastră e frumoasă, dar vorba bancului, din păcate şi locuită...

Unde e fotbalul?

Cred că toţi suporterii stelei îşi pun această întrebare de la meciul cu Lyon. Trupa lui Dorinel a uitat să mai joace fotbal, iar "neamţul" nu are decât să spere că răbdarea vine sub forma cadoului de Crăciun pentru "atotputernicul" patron. Aceiaşi jucători care învingeau Galatasaray într-o manieră cât se poate de clară nu reuşesc de etape bune să arate că merită să îmbrace tricoul roş-albastru. Astăzi, la Craiova fotbalul a bifat încă o absenţă. Atât oltenii lui Napoli cât şi "războinicii" lui Becali au mimat fotbalul. Meciul a început cu o ratare memorabilă a lui Semedo, care ne-a arătat încă odată că îi era mai bine lângă Tony & Co. la Cluj. Au urmat minute bune în care Steaua a dominat steril fără să se apropie periculos de poarta lui Bornescu. De partea cealaltă "juveţii" au arătat că nu au maturitatea necesară pentru a tranşa meciurile importante. Tudor a revenit în prim-plan după ce a refuzat un penalty craiovenilor. A mai fost lovitura liberă a lui Rădoi, respinsă cu greu de portarul Universităţii. Şi cam atât. Repriza a doua a început tot sub dominaţia stelistă, dar fazele de poartă lipsesc cu desăvîrşire. Stancu arată de parcă s-ar fi transferat la echipa de polo a Stelei, înotând mereu la marginea careului de 16 metri. Rădoi îl mai întinde odată pe Bornescu cu un şut de la peste 45 de metri. Szekely îi ia locul lui Semedo, dar fără nici un folos. Alt meci în care fostul gălăţean arată că numărul de pe tricou este o povară mult prea mare pentru el. De notat ar mai fi un şut sănătos al căpitanului Dorel Stoica, respins cu greu de Zapata, precum şi nervozitatea celor doi fundaşi centrali stelişti, Goian şi Ghionea care par să viseze la un transfer în străinătate din iarnă. Fluier final, Univeristatea Craiova - Steaua 0-0. Steaua ajunge astfel la al 12-lea meci consecutiv fără victorie. Ironic nu? Conducerea stelei a hotărât să retragă numărul 12 pentru a-l atribui, simbolic suporterilor, care au fost de cele mai multe ori consideraţi cel de-al 12-lea jucător. Aceiaşi suporteri care la ultima partidă acasă au aruncat cu scaune în jandarmerie şi în firma de pază a "deputatului" Zmărăndescu. Aceiaşi suporteri care în ciuda îndemnului lui Dorinel de a-şi susţine echipa, cel mai probabil nu vor popula arena din Ghencea la urtima partidă din campionat. Iar dacă tot suntem la capitolul suporteri, trebuie remarcat că cei aproxiamtiv 20000 de fani olteni prezenţi azi pe "Ion Oblemenco" nu au creat o atmosferă propice spectacolului fotbalistic, fiind departe de ceea ce am văzut în acest sezon la Timişoara...
Pentru craioveni urmează o ultimă deplasare la Vaslui, meci ce se anunţă deosebit de interesant iar bucureştenii iau drumul ligii, la Munchen, unde probabil vor face din nou act de prezenţă şi un pas spre cea dea 13-a partidă fără victorie.

I'm dreaming of a white Christmas

Poate fi puţin cam devreme să mă gândesc la Crăciun, dar zilele ăstea m-am plimbat prin Timişoara şi am observat că primăria, conştiincioasă cum o ştim, pregăteşte instalaţiile pentru sărbători. E ciudat să văd soarele zâmbind călduros deasupra catedralei şi oamenii în albastru cocoţaţi la fiecare felinar cu beculeţe în mână. Mă gândesc că din nou Crăciunul o să fie gri şi nu alb aşa cum am vrea. Ce ţi-e şi cu încălzirea asta globală. Nu m-am mai bucurat demult de o bătaie cu bulgări, de un om de zăpadă sau de o tură cu sania. Sigur avem muntele pentru toate astea. Dar parcă vreau să văd de la geamul apartamentului acoperişurile caselor albe, urme de săniuţe pe stradă. Mai mult parcă nici mirosul de cozonac, ţuiculiţa şi sărmăluţele nu mai au acelaşi farmec. Cel puţin pentru mine. Vreau un Crăciun ca în copilărie. Zăpada scârţâia sub ghetuţe şi fulgii se aşezau cuminţi pe haine. E trist, că poate în câţiva ani, de sărbători o să renunţ la ghete şi o să trec la converşi. O să renunţ la căciuliţa cu coarne de ren şi la fular şi o să port ochelari de soare şi o şapcă roşie " I heart X-Mas" special edition. Şi cu toate astea cum o să mai apară Moşul fără sania lui mare şi roşie. Doar n-o să înghesuie cadourile pentru cei mici într-un jeep mare şi roşu. Deşi suntem obişnuiţi cu bărboşi burtoşi la volanul unui monstru de ăsta, parcă nu vreau o imagine aşa cu Moşu' în prim plan. Plus nu ar fi deloc ecologic, doar de la încălzirea globală ni se trage totul...dar poate cine ştie iarna asta o să fie iarnă de-a dreptul şi n-o să fie ca vara aşa cum prea bine zicea un "mariner" cândva. Până atunci o să îmi "decorez" playlist-ul cu colinde americane şi de la noi...

"I'm dreaming of a white Christmas
Just like the ones I used to know

Where the treetops glisten,
and children listen
To hear sleigh bells in the snow"

Ştiu

Un ocean alb-violet. Atmosfera incredibilă. Cei mai frumoşi suporteri din România au venit cu gândul la o victorie împotriva echipei a căror culori stârnesc atâta ură în Banat. 33000 mai exact. 11 ani au trecut de la o victorie pe Dan Păltinişanu. Artificii, coregrafie unică, speranţa că balaurul va fi răpus ca în basme. Dacă nici acum atunci când...Primele 10 minute ale meciului echivalează cu cele mai frumoase momente pe care le-am trăit pe un stadion. Vulcanul erupe la intrarea echipelor. Am un nod în gât şi îmi e imposibil să stau locului. Cânt. Tare. Din ce în ce mai tare. Azi nimeni nu ne poate învinge. Minutul 13. Prima fază periculoasă a oaspeţilor aduce golul. E linişte. Pentru doar câteva secunde. Se aude vocea liderului în boxele de la firul ierbii şi peluza cântă mai tare. Ce a urmat rămâne doar în mintea bucureştenilor. Ce ştiu eu. Ştiu doar că sunt mândru să fi fost una din vocile ce aseară au răsunat pentru culorile Politehnicii. Învingători nu sunt dinamoviştii. Adevăraţii învingători sunt acei oameni care au populat până la refuz arena bănăţeană şi pentru care, o victorie aseară ar fi înseamnat mai mult decât orice. Ştiu că la anul voi fi din nou în tribună. Ştiu că vocea mea se va uni cu cea a celui de lângă mine. Ştiu că voi pleca fericit. Ştiu că balaurul va fi răpus.

Odă Microbistului

Un dreptunghi verde. O sferă buclucaşă. 22 de oameni. Alte câteva mii în jur, alte câteva sute de mii în faţa televizorului. Fotbalul aduce la un loc mii de voci care se transformă la unison într-un cor unic gata oricând să îşi poarte favoriţii spre mult râvnita victorie. Cine n-a visat, copil fiind să calce pe urmele lui Dobrin, Balaci, Hagi, Beckenbauer, astfel având şansa de a avea întreaga lume la picioare? Mulţi ar spune că e doar un simplu sport, însă e cu mult mai mult decât atât, pentru noi cei ce purtăm numele de microbişti, fotbalul e limba pe care o vorbim, e modul nostru de a ne deconecta de cele lumeşti. Fie că ocupăm scaunele arenei de la marginea oraşului, fie că vedem totul din faţa televizorului, jocul din interiorul dreptunghiului verde e credinţa noastră. Pasiunea pentru culorile echipei favorite e printre puţinele lucruri pe care le avem în comun cu bătrânii tablagii din parc, cu mecanicul trenului ce duce spre mare, cu vecinul din blocul alăturat, pe care îl salutăm politicos duminica pe centru.
Ce au în comun însoritele plaje ale Copacabanei, şi prăfuitul maidan de la marginea oraşului? Dorinţa unor copii, ce joacă deseori desculţi, de a simţi ceea ce simte un jucător adevărat când înscrie cel mai important gol împotriva rivalilor de-o viaţă. Marşul suporterilor spre stadion, înaintea unei partide se asemuie cu marşul triumfal al soldaţilor pe străzile Romei după fiecare victorie răsunătoare; steagurile, fularele, ţin loc de scut, iar cântecele galeriei ţin loc de arme.
Cert este că de la Londra la Făurei, de la Timişoara la Sankt-Petersburg fotbalul e lege pentru un microbist, e rege între sporturi, e limba vorbită de toţi, e elementul ce uneşte naţiuni, e drogul ce provoacă dependenţă...

Cupa Balcanică. Mai aproape de adevăr

2008 - An de glorie pentru fotbalul românesc. Două echipe în Champions League: Cfr Cluj şi Steaua. Derulăm. Steaua-Standard Liege 2-1. Bucureştenii în Ligă după zece ani. Extaz, şampanie, mare roş albastră, telefoane în Ştefan cel Mare.
Ucrainienii de la Dinamo Kiev ies în calea Stelei în primul meci după zece ani în elita fotbalului european. Un incredibil 4-1 pentru „militari”. Urmează şapte goluri primite după două meciuri acasă cu Olympique Lyon şi Real Madrid. Un chinuit loc trei şi o scurtă primăvară în UEFA.
Roma. Primul meci al ardelenilor în Champions League. 1-0 gol Panucci. Proaspătul ales, Trombetta îi încurajează pe vişinii. O dublă senzaţională Culio. Fostul zidar produce surpriza primei etape a Ligii şi Clujul apare brusc pe harta cu destinaţii fotbalistice. Urmează vice-campionii Europei, Chelsea Londra. Englezii aterizează plini de ei la Cluj, fac o plimbare în Grădina Botanică a oraşului şi pleacă fără gol primit din Gruia. Francezii de la Bordeaux îşi revin exact cu Cfr-iştii lui Mureşan şi izbutesc două victorii la limită, în timp ce Steaua face un meci nebun cu Lyon la Bucureşti, iar Lăcătuş iese pe uşa din dos şi îi face loc lui Dorinel.
5 Noiembrie 2008. Stade Gerland – Lyon – Steaua. „mergem să câştigăm, nu avem nimic de pierdut” crezul întregii suflări steliste. În teren la binecunoscuta oră 21.45 lucrurile stau cu totul altfel. Stancu înoată la mijlocul terenului, Benzema zburdă undeva la şaisprezece metri de poarta lui Zapata, Bănel încearcă să doboare propriul record de la Euro. Mai sunt trei minute din primul mitan; lovitură liberă Junihno. Dorinel îşi pune mâinile în cap simţind parcă primejdia. Şut plasat, Zapata e păcălit de breşa din zidul roş-albastru făcută de Cris şi Benzema. 1-0 şi diferenţa din teren se vede de lângă Arcul de Triumf.
Repriza a doua aduce cu sine o diferenţă clară dintre francezi şi trupa lui Dorinel şi un gol frumos în final, care să sublinieze faptul că nu avem încă o echipă capabilă de performanţă în Europa.
Pe vremuri echipele noastre se prezentau într-o competiţie intersantă. Cupa Balcanică. Prezenţa nu era obligatorie, dar dădea bine ca în palmares să ai trecute meciuri în compania vecinilor de peste Dunăre. UEFA ar putea organiza din nou această competiţie de data aceasta oficial. Vitrinele cluburilor ai căror patroni se mulţumesc să stea la „masa bogaţilor” ar fi pline de trofee de pe urma unor meciuri „memorabile” cu Lokomotiv Plovdiv, Fk Sarajevo sau Slaven Belupo...