Despre H. Muller

Dacă despre Hertha Muller s-a tot scris în ultima vreme graţie premiului Nobel obţinut pentru literatură, vă propun să aducem în faţă un alt Muller. Un alt român plecat în Germania, dar care s-a întors anul trecut acasă pentru a face performanţă.
Herbert Muller este în continuare antrenorul echipei de handbal Rulmentul Braşov. A venit la mijlocul anului trecut în Transilvania pentru a continua cu braşovencele ceea ce a început Mariana Târcă. Un parcurs senzaţional în cupele europene şi o bătălie pe semicerc cu rivala cea mai de seamă, Oltchim Râmnicu Vâlcea. Spun că ÎNCĂ mai este antrenor pentru că de mai bine de câteva luni Rulmentul se zbate să rămână pe harta handbalului românesc. Criza a lovit puternic clubul ce a reuşit mai bine de un sezon să plătească unul din cele mai mari salarii lui Alexandrina Barbosa, probabil, cel mai bun stranier de la noi.
Jucătoarele nu au mai fost plătite de aproape 15 luni, iar acum nu fac decât să joace din plăcere şi să aştepte ca ceaţa să se risipească. Problemele sunt atât de grave încat echipa de sub Tâmpa s-a prezentat în turul trei al cupei EHF cu numai 8 jucătoare cu drept de joc!!! Asta după ce patru jucătoare, în frunte cu Barbosa au devenit libere de contract şi au părăsit formaţia braşoveană. Cu toate acestea, deşi este aproape imposibil să pregăteşti un meci de cupă europeană având la dispoziţie o SINGURĂ rezervă, domnul Herbert Muller nu renunţă.
"Eu nu voi renunţa la munca de aici, nu pot să plec la greu" În aceste condiţii antrenorul Rulmentului care a venit înapoi acasă după ce a făcut performanţă la cârma lui HC Nurnberg, merită respectul nostru pentru devotamentul de care dă dovadă. Mulţi ar fi renunţat de mult şi ar fi plecat la echipe care au stabilitate financiară şi ar fi lăsat Rulmentul să prindă rugină şi să dispară uşor din peisajul handbalistic românesc, mai ales acum când Oltchim mătură tot în campionat şi în cupele europene.
Din nefericire cel mai probabil el va părăsi formaţia transilvăneană pentru că ,aparent, nu mai există nici o soluţie viabilă de a salva clubul. Astfel România nu numai că va pierde o mare echipă de handbal, lucru care s-a mai întâmplat în ultimii ani (Remin Deva), dar va pierde şi un om extraordinar care a dorit să facă performanţă într-o ţară unde valizele cu bani apar la marginea dreptunghiului verde şi nu la linia de şapte metri a sălii de sport.

Pişatul boului

Viaţa la cămin are avantajele şi dezavantajele ei. Sigur, te chefui când vrei cu cine vrei, urli, dai muzica la maximum şi alte cele. Din nefericire împarţi palierul cu fel de fel de oameni adunaţi din alte zone ale ţării care nu sunte neapărat pe aceiaşi frecvenţă cu tine. Anul ăsta am fost retrogradat un etaj. De la cinci la patru. E adevărat nu mai urc scări în plus, dar aş fi preferat să rămân mai sus. Asta pentru că oamenii de pe palier sunt cu adevărat nişte specimene. Baia comună nu m-a deranjat deloc în aceşti ani, dar de când sunt la etajul patru de fiecare dată când am o oarecare nevoie fizică îmi vine să mă ţin. De ce? Baia are în dotare un singur pişoar, care de câteva zile e mereu înfundat cu hârtie igienică de către nişte idioţi. De parcă n-ar fi de ajuns lumea nu vrea să bage de seamă şi continuă să se pişe peste hârtia igienică. Astfel pişoarul devine o mini piscină de culoare gălbuie, iar mirosul trece pe sub pragul uşii până pe hol. Ceea ce nu înţeleg e care e şmecheria cu înfundatul pişoarului? Bovinele nu se gândesc, mai departe de peisaj şi de miros, la bietele femei de servici care dimineaţa au ingrata misiune de a desfunda "monumentul" din colţul băii? Aşa că trezit de dimineaţă cu un puternic simţ civic m-am gândit să lipesc o coală a4 deasupra pişoarului: "cât de prost trebuie să fi să înfunzi mereu pişoarul cu hârtie igienică?"
Şi ce credeţi. Pe seară mama natură mă cheamă la datorie. Pişoarul era din nou înfundat. Anunţul meu stătea la loc de cinste, umed, uşor gălbui plutind în armonie cu hârtia igienică roz...