New Year Resolutions

Şi iacă mai îs numa câteva ore şi se duce şi 2010. Un an tare fain şi tare bun pentru mine. De altfel, când cei de lângă tine sunt sănătoşi, făloşi şi frumoşi totul e excelent. Pot spune cu siguranţă că anul ăsta ce se grăbeşte să predea ştafeta lui 2011 a fost unul de pomină. N-aş vrea să exagerez, dar cred că e cel mai bun an de când am apărut eu pe lumea asta, într-o după-amiază ploioasă de iulie. Infinit mai bun decât 2009, an în care am pierdut prea mulţi oameni grozavi...

N-are rost să vă plictisesc (pe voi cei 5 cititori ai acestui blog) cu ce am făcut eu de anu' ăsta o ieşit aşe de fain. În fond, totul a mers strună. Am pus capăt celor trei ani de facultate, în care am învăţat atâtea şi în care am dat peste nişte colegi care mi-s tare dragi. Am intrat şi la master, ca să termin odată cu toată şcolăria asta. Jurnalism sportiv. Nu e chiar ca la carte, da' nu mă pot plânge. Măcar nu-l plătesc. Apoi am păşit timid în presa scrisă. Cea locală. E frumos, dar mai am muuuuuuuulte de învăţat, multe de pus la punct. Uşor-uşor însă se deschid unele uşi şi asta cred că e bine. Timp este, nu disperăm încă. În rest... am zburat cu balonul, am vizitat în sfârşit o capitală europeană de mare ţinută, m-am bucurat de părinţi, de prietenă şi de prieteni. M-am obişnuit repede cu gândul că prietenii mei sunt în alte oraşe, iar eu am rămas aici, paznic la porţile cetăţii. M-am obişnuit cu tata, care s-a obişnuit cu pensia, dar şi cu desele navete la ţară la bunica. Cu mama, care s-a obişnuit cu desele navete ale tatei, cu faptul că al ei bărbat duce acum gunoiul, face piaţa, ascultă în neştire radio şi citeşte presa cap-coadă în fiecare zi. Cu al ei copil care nu mai pierde timpul aiurea şi care mai dă (din când în când) bani în casă...

Ce vreau de la 2011, dacă tot e vorba de rezoluţii tipic americane? Să treacă încet să avem timp să ne bucurăm de ceea ce e în jurul nostru. Să facem din orice lucru mărunt o sărbătoare. Să fim mai atenţi cu cei din jur, că nu ştii când o să te trezeşti singur şi buimac. Să văd încă o capitală europeană (fie ea şi Bucureşti), să mă plimb pe străzile răcoroase ale Sibiului şi ale Braşovului, să redescopăr Clujul. Să încerc să iau carnetul. Să nu mai uit zilele de naştere ale celor ce contează pentru mine. Să schimb template-ul blogului (dacă nu mă încumet cumva să cumpăr un domeniu). Să văd trilioane de filme bune. Să ciulesc urechile mai bine la sfaturile celor mai vechi în branşă. Să rămân into the wild.
Sunt sigur că voi găsi 2011 motive, pentru a face din anul ce bate la poartă, unul la fel de bun ca cel ce tocmai se termină. Trebuie profitat, dacă tot vine 2012, nu?!:P

Pârtieeee. Sau nu.

Imediat ce s-a pus stratul ăsta sănătos de zăpadă peste urbe, am încălţat ghetele, mi-am pus mănuşile şi căciuloiu şi am ieşit afară la o gură zdravănă de aer rece. Aşa prin ninsoare. După atâtea sărmăluţe, cante de vin şi păhărele de ţuică, platouri imense cu prăjituri, râuri de sucuri, boluri cu salată beouf şi pită albă de cuptor, era şi cazul să fac o plimbare prin "natură".

Şi-am ajuns inevitabil şi pe strada pe care, când eram tânăr ficioooooooor, mă dădeam cu sania de zor. Eu, şi restul copciilor din Deva. Măi, şi pe strada cu pricina, pitulată bine la poalele cetăţii, sticlăăă frate. Zăpadă uşor bătătorită, o pojghiţă fină de gheaţă. Străduţa strălucea mai ceva ca trambulina de la Garmisch. Şi-am luat-o uşor la pas, că sanie nu mai am de prin liceu (damn!!) să văd cum mai şade treaba. Am dat ocol gardului în care ne propteam când aveam prea mare viteză şi am urcat îmbujorat. Nu mare mi-a fost mirarea să văd că pârtia noastră din copilărie era populată de fix PATRU, PATRU, copii! Fără să pun la socoteală părinţii care împingeau din spate săniuţele piticilor. Păi când eram eu aşe mai copiluţ, patru stăteam în faţă să conducem "trenuleţul" de 20, uneori chiar 30 de sănii. Şi cu greu ne făceam loc prin zecile de copii care nu se încumetau să se "înhame" la Acceleratul din Progresu'. Păi cum să fie patru copii pe pârtie acum? Păi numa' patru eram pe scară la prima strigare în vacanţa de iarnă. Iar până la pârtie mai strângeam încă cel puţin 10-15 camarazi.

E trist să vezi că pruncii de acum nu se mai bucură de iarnă aşa cum o făceam noi. Să vezi patru copilaşi într-un loc în care nu mai departe de 10 ani mişanu săniuţele de ziua până seara, spune multe despre modul în care generaţia asta nouă se bucură de diferite lucruri. Unde mai pui că şi cei patru copilaşi erau "secondaţi" de părinţi care vegeheau ca nu cumva să se întâmple ceva cu odrasla lor. Păi eu plecam de acasă, îmi luam mănuşile de pe calorifer (mama le punea ca să-mi ţină de cald), îmi beam pe fugă cana mare de cacao cu lapte, luam săniuţa în spinare şi până seara nu mai călcam pe acas'. Zăpada şi bătăile cu bulgări ţineau de foame, iar coborâşurile în mare viteză, derapajele controlate şi căderile inevitabile ţineau de sete. Ţin minte cum băteam pe la porţi pentru o sticlă cu apă, când ne săturam deja de păpat zăpadă şi când turnam seara la plecare, din aceeaşi sticlă, apă la mijlocul pârtiei, pentru ca până dimineaţă să îngheţe, doară-doară om lua viteză şi mai mare a doua zi. Sau cum orice şofer ce încerca să "cucerească" pârtia devenea, brusc, inamicul numărul unu al găştii. Ori cum săreau scântei cănd tălpile săniilor "agăţau" gurile de canal ce ieşeau la suprafaţă ca petele de ulei în cursele de Nascar. Ori când blugii lui Mircea se făceau "beton armat" de la zecile de ture în care cârmuia cu dibăcie şarpele multicolor pe pârtie-n jos... Cred că de-ar şti mama în câte locuri am dat cu curu' de gheaţă sau de câte ori treceam razant printe copaci pe "pârtia morţii" cum îi spuneam noi, cărării ce ducea spre Viile Noi, prin spatele cetăţii, m-ar altoi bine bine.

Şi uite aşa, copii de astăzi nu ştiu ce înseamnă, ceaiul cald de acas' după o zi frumoasă pe pârtie, nu ştiu ce înseamnă ciorapii de lână aşezaţi între elemenţii calorfierului din baie, pentru ca a doua zi să ţină din nou de cald în ghetuţele primite cadou de la Moşu', nu ştiu ce înseamnă bujorii roşii reflectaţi în ochii bunicului ce unge tălpile săniuţei cu slănină...

Sport. Sex. Reclame

Ori fi ele citite, da-s pline de prostii. Despre saiturile celor două "mari" ziare de sport de la noi vorbesc. Prosport.ro (ProSteaua.ro) şi Gsp.ro (Gigi şi prietenii, pentru cunoscători). Ştiu că-s undeva în topul celor mai citite, vizionate, cum vreţi voi, saituri din Ţară. Drept dovadă şi eu dau refresh cam la juma' de oră ca să aflu ce mai îi nou în sport (mă rog, fotbal mai mult decât sport). Amu nu vreau, şi nici nu mă pricep să vorebesc despre modul în care arată, care îi mai practic, care îi mai http sau mai www sau mai nu ştiu cum din cele două. Nu vorbesc nici despre conţinut (am vorbit destul la şcoli despre asta) şi nici n-aş mai avea spaţiu şi voi răbdare să cetiţi aşe ceva pă blogu' aista. Vreau să mă refer, strict, la primele două lucruri care mă enervează când intru pe site-urile ăstea.

Prosport

Recunosc că am aşa o afinitate pentru ziar, aşa că şi pe site e normal să intru ceva mai des (de fapt şi acum e deschis un tab în browser), dar asta nu mă împiedică să îi dau vreo două sudalme. Are o hibă mare. Face comerţ cu sex. Ştiu, pentru unii sexul e un sport veritabil, uneori extrem, uneori plictisitor, dar de aici până a-l promova la fiecare scroll al mouse-ului mai este mult. Nu este locşor, între articole, ştiri şi poveşti să nu vezi vreun sfat de pe "faimosul" sexgen. "Află cum să îi faci sex oral prietenului mai bine". "Stai capră în 10 poziţii diferite. Click pentru galerie foto". Apoi mai îs legăturile la saituri de ălea imbecile de tot, unde, lăbarii pot vedea ceva mai mult decât poze. "Video. Trei studente petrec de minune în club". "Află căror vedete le place să îşi arate fundul". "Top 25 de poze cu Adelina Pestriţu (cine plm îi asta?)". Azi, de pildă, pe la mijlocul saitului stă scris mare: "Ioana Popescu i-a făcut sex oral lui Mutu în nouă poziţii diferite" (cum puşca lată a lu' Ilea faci un mumu în 9!!! poziţii diferite??), iar lângă: "Cât de repede trebuie stimulat clitorisul" (cât de repede poţi, până nu fuge bănuiesc). Bineîneţeles nu o să fiu absurd şi o să spun că o trimitere către un sait ca cel al dilemei vechi de exemplu ar fi mai benefic, că na, cu toţii ştim ce fel de oameni citesc saiturile de sport, dar totuşi puţină decenţă nu strică. N-aş vrea ca pruncul meu să mă întrebe într-o zi când are loc Campionatul Mondial de Sex Imaginar sau cum poate juca Mutu la două, trei, chiar patru porţi într-o noapte de Champions League.

Gazeta Sporturilor

La gîsîpî ne lovim de o altă problemă. Reclame. Frate, la gîsîpî şi tanti florica de la şapte îşi poate pune un banner cu roşiile ei de grădină bio, că nu se supără nimeni. Idee e să mai găsească şi loc. Pentru că pe saitul "gazetarilor" reclamele îs în unele zile mai numeroase decât articolele bune. Nici nu deschizi bine site-ul că deja te-au şi bombardat vreo 3-4 reclame din prima. Dacă ai ghinionul să mai ai şi un calculator cam încet (aşa cum am eu la lucru) mai bine dai o fugă pân' la chioşc şi ei varianta tipărită, că e mult mai rapid. Cred că pot număra cel puţin18 etape de blesteme, pomelnice şi alte cele la adresa lor. Mi-au mâncat dimineţile şi amiezile reclamele lor la calculatoare, digi sport, dolce sport, concursuri vodafone, cosmote, orange şi alte cele. Ştiu, saiturile trăiesc prin reclamă. N-ai reclamă, n-ai bani. Şi cum GSP cică îi cel mai vizitat sait din România s-or înghesuit tăte firmele să îşi promoveze imaginea. Şi cum lu' nea Felix nu îi ajung niciodată bani, hop banner cu CRBL şi copcilu' lui, hop un laptop zburător de la Altex, hop ofertă la Opel în prag de criză. Aşa că dragi gspişti lăsaţi-o mai lejer cu reclamele că şi aşa aveţi bani gârlă din vânzarea DVD-urilor de colecţie cu ziarul şi puneţi mâna de faceţi un sait mai frumos, în care să văd din prima faţa Campioanelor Europene, fără să mai dau un click-două în prealabil ca să ascund reclama la noul Volkswagen care nu mi-l permit.

Creşte văzând cu ochii

Bun, orăşelul nostru mic în care de regulă nu se întâmpla nimic, a prins viaţă. Ultimele două săptămâni au adus atât de multe devenilor încât nici nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atâta agitaţie şi voie bună. Şi asta pe criză oameni buni! Pentru unii or fi lucruri mărunte da' pentru noi ăştia de sub cetate lucrurile ăstea îs tare faine şi ne mândrim cu ele, că doară de aia suntem ardeleni!

Pe repede înainte, anu' ăsta aşa crizat a adus un Târg de Crăciun mai bogat şi mai fain ca niciodată. Primarele nostru a hotărât ca hăi mici şi părinţii lor să se bucure de iarnă exact la poalele cetăţii într-un platou care servea ca parcare pentru oamenii care urcau cu telecabina spre cetate şi a ieşit un târg tare mişto fără prea mult kitsch, scăldat în abundenţă în vin fiert şi turtă dulce, unde devenii au putut degusta până şi din doi tauri mari proţăpiţi (şi deşi era "doar" 7 lei suta de grame, mă jur că astăzi după trei zile de târg nu mai erau nici oasele la standul cu pricina). Colindele răsunau fain frumos din grumazu' marilor artişti chemaţi să ne încânte, în timp ce hăi mici se dădeau voioşi cu patinele, în unul din cele mai mari patinoare din judeţ, cam singurul acoperit de prin zonă. Şi ca... cadourile administraţiei locale pentru locuitorii urbei să fie şi mai faine, Consiliul Judeţean a redeschis Teatrul de Artă din Deva (fost Teatru de Estradă, şi ăla cam singurul de prin zonă). După mai bine de 20 de ani de renovări (DA, 20!!) devenilor le-a fost redată instituţia de cultură. Investiţiile de vreo 2 bulioane de euro au scos la suprafaţă un loc de la care mulţi locuitori ai oraşului îşi luaseră gândul. Teatrul, rebotezat acum, ca Teatru de Artă arată într-un mod extraordinar şi drept să fiu nu mă gândeam că astfel de lucruri se pot întâmpla sub cetate. Festivitatea de inaugurare (la care am participat pă moca, că deh ăsta-i privilegiul presarilor) a fost una de-a dreptul grandioasă. Parada clovnilor, fanfara Peneş Curcanul, trubaduri, saltimbanci, aruncători de flăcări, statui vii....un spectacol total. Unde mai pui că în foaierul teatrului a expus însuşi marele Ştefan Popa Popas, care între două vorbe a mai şi schiţat câte un portret-două celor dornici. Au urmat apoi primele piese de teatru. Două la număr, o veritabilă reprezentaţie a Teatrului Notarra care a primit ropote de aplauze din partea deveanului reîntâlnit cu cultura. Am aflat apoi că toate invitaţiile pentru week-end se epuizaseră şi m-am convins la cea de-a treia piesă de teatru la care am fost, unde cu greu ai mai găsit un loc în sala-i minunată.

De un astfel de week-end aveam nevoie, noi, cei de sub cetate. De astfel de lucruri are nevoie orăşelul nostru. De o deschidere spre cultură. De un teatru de renume. De ceva... puţin mai altfel. Şi... surprizele nu se opresc aci. În două zile se dă drumul şi Aqualand-ului (complex de bazine asemeni celui de Braşov), deja şi văd coada de la inaugurare. Umblă vorba prin târg că va veni şi rândul unui bazin olimpic de talie europeană fix la baza cetăţii, şi bag de seamă că primarul are ceva planuri şi cu cinematograful din centru. Centru care va fi şi el complet reabilitat începând din primăvară. Nu ştiu vouă, dar mie mi se pare că oraşul creşte văzând cu ochii. Mă bucur că mi-s martor şi eu la schimbare. Mi-s mândru de urbea mea!

Când hormonii îţi joacă feste

Mă, există momente când hormonii joacă rău de tot. Mă şi n-ai ce face. N-ai cu cine, n-ai unde şi mai rău (pentru unii) n-ai nici cu ce. E, dar nu e vremea să disperăm pentru că s-a găsit o metodă foarte eficientă de a ţine sub control hoardele neastâmpărate de hormonei. Cum? Prin muzică! Da, m-aţi auzit bine, prin muzică! Acu' ştiţi şi voi cât îi de populată industria asta cu bambine de ăstea din plastic de behăie, gem şi se freacă de alte cele pe la televizor, în special pe plaiurile noastre. Da' io nu pe ălea vreau să le bag în seamă (găsesc ei papagali, pardon, sponsori, pardon, ţuţurei şi iubiţei). Eu mă refer la Rihanna.

Nu încape îndoiala că fata îi bună de tot. Toată lumea ştie. Fie că îi brunetă, roz, şaten ori roşu aprins în cap, nu contează. Tânăra de 21 de ani, originară din Insulele Barbados a spart toate topurile încă de la debut şi a urmat apoi gradual evoluţia oricărei dive made in USA. De la fetiţă dulce, inocentă la o fată sexxy, dirty, provocatoare (urmăriţi traiectoria Christinei Aguilera şi a lui Britney). Acu' apetisanta artistă a ajuns la apogeu. Videoclipuri de ălea grele, ipostaze hot, melodii aşe mai porno, ce mai... tot tacâmul. Măi frate şi rupe topurile ba cu Eminem, ba singură, ba cu Justin, ba cu nu ştiu care (simt că vine un duet cu Bieber!). Numa' că o ajuns şi ea la vârsta aia în care hormonii joacă rău de tot. Şi na, nu zic, se mai barbardeşte şi ea pe la petrecerile ălea mega-tari (gen P. Diddy), dar cert îi că şi muzica ei îi influenţată de... dorinţele ei mai arzătoare. Luaţi numa' versurile pieselor de pe ultimele albume şi puteţi remarca hora hormoneilor din Barbados. Păi iac-aşa, vine Rihanna cu Rudeboy. Lăsând la o parte imaginea ei de tipă hardcore din videoclip, ajungem la versurili piesei cu pricina (traducere aproximativă din engleză, luate pe sărite):

"În seara asta ţi-o dau tare
În seara asta iţi schimb corpul,
Relaxează-te,lasă-mă să fac ce ştiu
Dacă o ai am nevoie de ea
Şi-o s-o termin gen"
...........................................
Îmi place felul în care mă atingi acolo
Îmi place felul în care mă tragi de par
Baby luptă, nu simt
Nu falsez,nu nu"

Rihanna mamiiiii, păi unde era Chris când ai băgat versurile ăstea fată?? Deci simţiţi deja hormoneii dănţuind?? No, staţi aşe că mai avem. Să luăm altă melodie, ceva mai nouă (sound bun de altfel): What's my name? (feat Drake). Vedeţi deja din titlu, noi ăştia mai pofticioşi ne gândim la chestii necurate de prin dormitor. Da hai să nu judecăm cartea după coperţi. Iacă mostră versuri (din nou traducere aproximativă, selectivă):

"Hey băiete chiar vreau să văd
Dacă poţi să cobori acolo jos, cu o fată ca mine (în beci adică)
........................................................
caut un băiat care să preia conducerea
caut un băiat care să o pună la muncă" (aici sunt Rihanna!!!)

Bun. Rihanna nu se opreşte aci, nu uitaţi hormonii încă mai joacă. O altă piesă de pe ultimul album LOUD (curios name nu?), care încă n-a fost lansată. Se numeşte Skin (al dracu' coincidenţe). Ia şi de aci o mică mostră:

"fără preludiu, ai aşteptat prea mult (ooo da)
go deep (chiar nu vreau să traduc)
o să o arunc pe tine (perna)
nu o o so poţi prinde
nu te retrage
ştii că îmi place dur
ştii că te simt, uuh
ştiu că îţi place, uuh
.......................................
mai am puţin (din suc?)
aşa că babe, nu te opri din ce faci (dar ce fac rău?)
băiete ştiu că vrei să mă atingi"

Asta pe lângă instrumentalul piesei care sincer nu te îndeamnă la nimic altceva decât la împins vagoanie cum zicea Maestrul Piersic. Şi credeţi-mă exemple mai sunt destule, doar că v-aş plictisi cu ele (dacă n-am făcut-o până acum). Rihanna ori n-are parte, ori cred că e cam nesătulă aşa de fel. Amu' să nu mi-o luaţi în nume de rău, chiar îmi plac unele piese ale fetei, drept dovadă că am şi albumul piratat de pe net. Şi n-au cum să nu îţi placă piese ca cea cu Eminem sau, baladele ei din trecut. (Vă recomand una şi de pe albumul nou, ca să nu ziceţi că îs băiat rău: California King Bed, very nice).
Şi na să nu ziceţi că mi-am găsit şi eu de cine să mă iau, taman de Rihanna, dau pe final un exemplu, atât de la îndemână din muzica noastră. Alexandra Stan - Mr. Saxobeat. Luaţi de aci o analiză frumoasă pe text a melodiei! (via Matei Sorescu) Enjoy!

Libertatea de a spune orice

Că tabloidele din România nu au şi nu au avut niciodată limită ştim deja. Că dejecţiile emise de cei care lucrează acolo (n-am să le spun ziarişti pentru că ar fi o insultă la adresa celor care chiar încearcă să facă presă în ţara asta de doi bani) sunt lipsite de orice urmă de bun simţ ştiam de foarte mult timp, dar să târăşti prin căcatul care domneşte în redacţia acestor ziare numele celui mai de seamă ambasador al ţării peste hotare, e prea de tot! Cel puţin pentru mine, dacă nu şi pentru restul locuitorilor acestor mirifice plaiuri de legendă. Vorbesc despre mizeria care a apărut în Libertatea zilele ăstea. Să nu înţelegeţi că citesc asemenea monstruozităţi, dar am dat întâmplător peste materialul cu pricina, spicuind de prin comentariile aberante de pe site-urile de sport. Căcănarii de la Liberatatea obişnuiesc să lase câte un comment la diferite articole în care îndeamnă oamenii să citească aberaţiile, putrefacţiile şi idioţeniile din fiţuicile lor de 1 leu. Iată ce spunea una din trimiterile care m-a făcut să mă gândesc ce bine ar fi dacă Bin laden ar hotărî brusc să ţîpe o bombă pe clădirea unde mişună aceşti limbrici ai presei: "Aici făceau amor Nadia şi Nicu Ceauşescu!!", cu referire la una din vilele fiului dictator de pe la Sălişte, Sibiu, vilă care recent a fost reabilitată pentru turiştii care poposesc prin acea zonă frumoasă a Transilvaniei.

Acum una e să faci mişto de Bianca Drăguşanu sau mai ştiu eu care ştoarfă care a luat la rând băile tuturor cluburilor din capitală în căutare de solo-uri prelungite la microfon şi una e să arunci cu căcat înspre NADIA. Da, NADIA. Prima gimnastă de 10. Cel mai mare bun al României. Femeia care bate de una singură Dracula, Transilvania, Hagi, Ilie Năstase, Steaua 86, Ceauşescu şi Revoluţia. Icoana sportului românesc. Cum îşi permit mâncătorii de căcat de la libertatea să scrie un asemenea articol? Cum pot să aşeze cu litere de o şchioapă numele NADIEI lângă ţâţele de plastic ale fetei de la pagina 5? Cât de departe s-a ajuns cu tabloidele ăstea pline de gunoi?? Chiar nu mai pot fi opriţi aceşti sclavi ai mondenului? Am vrut să apelez la ceva sfinţi din calendarul ortodx pentru a-l gratula pe autorul acestui magnific articol, dar mi-am dat seama că un om atât de mic nu merită băgat în seamă.
Ce doare şi mai mult e că românii încă mănâncă căcatul emis de tabloide de parcă ar fi marţipan unguresc. Devorează tot, filă cu filă, ţâţă cu ţâţă, bucă cu bucă, inepţie cu inepţie. Cum, n-am dreptate? Ia daţi o geană pe trafic. ro să vedeţi care-s cele mai accesate site-uri din ţară la ora actuală! Asta, şi imaginea pensionarului care cumpăra într-o dimineaţă în faţa mea, nu unul, nu două, ci TREI tabloide mă face să mă gândesc serios la a deveni un asasin plătit. Nu de vedete de carton, ci de lichele ce populează redacţiile hârtiilor igienice colorate din capitală.

N-am să îmi şterg contul

M-am uitat şi eu ca tot omul modern, la The social network. N-aveam cum să ratez filmul ăsta, asta pentru că de ceva timp sunt sclavul facebook-ului (şi slavă domnului nu sunt singur) şi pentru că muream de curios să văd cu a fost ecranizată povestea de succes (?) a inventatorului reţelei de socializare de către David Fincher, nenea ăla care ne-a dat minţile peste cap cu Se7en, Alien 3, Fight Club, sau mai nou cu The Curios Case of Benjamin Button. A şi mai era un amănunt. Auzisem prin târg că odată ce ai vizionat filmul cu pricina, îţi ştergi contul de feisbuc instant. Aşa că m-am tolănit sub plapumă, cu ciocolată amăruie şi fanta madness lângă căpşor şi i-am dat play peliculei ciordite cu nesimiţire de pe torrente (n-am mai avut bani şi răbdare pentru vizionat în cinema).

În general filmul e ok. Şi nu găsesc alte cuvinte mai potrivite pentru a-l descrie. Bine, hai ca să fie ceva mai lung despart în silabe...o-kay, o- ka-pa:P Mă aşteptam la ceva mai mult de la Fincher, însă atunci când faci un film al cărui protagonsit nu a prea fost de acord în principal nici cu cartea după care s-a ecranizat, bănuiesc că nu-ţi prea iese tocmai cum vrei tu. Cu toate astea, îi dau un plus lui Finch' pentru alegerea lui Jesse Eisenberg în rolul celui mai "crud" miliardar de pe glob. I like the dude şi mi s-a părut că s-a integrat bine în rolul lui Mark cel în şlapi di gumă cum ar zîce mama. În rest, filmul nu e chiar o realizare cinematografică de elită (ani lumină faţă de capodoperele amintite mai sus), da' e bun dacă vrei să îţi faci o impresie despre cum se ridică, din nimic, un imperiu de peste 20 de miliarde de dolari. După film, rămâi cu ideea că Zuckerberg a fost un căcănar care a furat şi îmbunătăţit o idee a unor viitori canotori olimpici studenţi la Harvard, care a dat ţepe în stânga şi în dreapta şi s-a lăsat influenţat de un alt şmecheraş al lumii virtuale Sean Parker (Justin Timberlake, câhhh) inventatorul Napster pentru a ajunge acolo unde e astăzi, chiar dacă pe drum l-a pierdut, alături de demnitate şi pe prietenul său cel mai bun. Da' până la urmă la asta se rezumă totul că doară "nu îţi faci 500 de milioane de prieteni, fără a-ţi face şi câţiva duşmani", cum zice unul din afişele filmului.
E şi vă întrebaţi dacă am să îmi şterg şi io profilul de pe facebook după ce vizionai cele aproape două ore de "poveste". Ei bine nici nu mă gândesc. Ce dacă facebook-ul e rodul unui om cam naşparliu, dar al dracu' de inteligent? Ce dacă ideea e ciordită? Ce dacă acum tânărul Mark se lăfăie în bani, în timp ce noi ne benoclăm la unul şi la altul pe profil? Nu văd nici un motiv de a nu mai rămâne fidel reţelei de socializare. Sigur, există şansa de a-mi şterge profilul, însă doar atunci când voi constata (şi nu mai e mult până atunci, sunt convins!) că feisbucul româniesc va deveni un haifaiv plin de piţipoance cocoţate pe teracotă şi cocalari ce îşi umflă muşchii de pe capota bmw-ului reeşapat adus cu 900 de coco din bulgaria. Până atunci însă, îi mulţămesc geniului Zuckerberg pentru faptul că a inventat o chestie care să ţină plictiseala departe atunci când eşti în pat, la birou, în parc sau mai ştiu eu pe unde şi continui să visez că, cine ştie, într-o zi oi inventa (fura) şi eu ceva care să mă ducă pe culmile bogăţiei...

De ce urăsc luna noiembrie

Aproape toţi care mă ştiu o ţâră mai bine ştiu că nu mă dau în vânt după toamnă. Urăsc faptul că tot ce o fost verde de-a lungul verii se uscă şi cade pe jos, urăsc zilele ploioase şi vântul rece. Am însă o adversitate pentru luna noiembrie. E luna ce face trecerea de la toamnă la iarnă. Nu ştii când e soare sau când plouă zile-n şir sau când vine o ninsoare ce "ia pe nepregătite" autorităţile în fiecare an. Cu toate acestea motivul pentru care urăsc cu desăvârşire această lună a anului e unul ceva mai personal.

Timp de peste 15 ani, aproape fiecare sâmbătă din viaţa mea era dedicată exclusiv plecării la ţară. Fie că era caniculă, fie că era ger sau ploaie mocănească, cei trei Sav mergeau la bunica în vârful dealului. Să nu înţelegeţi că nu îmi făcea plăcere, ba din contră dacă aţi mai citit blogul aţi observat că uneori mi-e dor de zilele acelea, dar ultimii ani plăcerea mersului la ţară s-a cam dus. Asta pentru că bunica a îmbătrânit vizibil şi cu toţii ştim ce înseamnă asta. De ea are grijă tata, acum pensionar cititor de ziare rând cu rând, pagină cu pagină. Practic, în ultimii ani, patru zile din şapte tata şi le petrece în casa în care a crescut. Are grijă, ca mama lui să n-aibă nici o grijă (de asta e un model demn de urmat, dar asta într-un alt post). Vara ştiţi cu toţii cât de fain poate fi la sat. Însă toamna şi iarna nu sunt chiar aşa de dulci. Noaptea vine mai repede, timpul trece încet când nu prea ai vecini în zonă (toţi au murit de bătrâneţe), iar când mai duci şi grija unei mame de 86 de ani lucrurile nu mai sunt chiar aşa de drăguţe. Şi aici ajungem la luna noiembrie. Plouă două-treimi din ea (uneori mai şi ninge), cărarea spre casă e din ce în ce mai nămoloasă, iar pentru un bătrân care de abia merge toate astea sunt doar o povară în plus. Astfel că, pentru tata luna asta şi iarna în sine se dovedesc a fi cu fiecare an, din ce în ce mai lungi şi istovitoare. Cu ghetele în picioare de pe la jumătatea lunii, cu blugii ridicaţi în sus ca să nu se murdărească, cu plasele în mână şi vântul în faţă, cu gândul la ce va găsi dincolo de poartă, tatăl meu petrece aproape jumătate din lună la ţară. Aşa că poate înţelegeţi de ce eu nu mă dau în vânt după luna noiembrie. E începutul unei perioade din an care trece extrem de greu pentru stâlpul familiei şi implicit pentru ceilalţi din jur.

Revelion în noiembrie

Urăsc perioada asta a anului. În mare parte pentru că ştiu că se apropie iarna, vremea pute urât de tot şi gândul că vara vine numa' peste hăhăăăă nu mă încălzeşte cu nimic. Mai urăsc perioada asta a anului pentru că mă lovesc, mai mereu, de aceeaşi întrebare. "Auzi bă, tu ce faci de revel?"

Sincer, cred că, cu excepţia a câtorva finaluri de an în care ştiam dinainte ce aveam să fac, în majoritatea cazurilor n-am avut nici cea mai vagă idee cu ce urmează să fac în "noaptea dintre ani". Nici anul ăsta nu îi o excepţie de la regulă. N-am nici cea mai mititică idee despre ce voi face atunci când vom trece cu toţii în 2011. Şi sincer, pe alocuri, nici că-mi pasă. Chiar dacă mi-s salariat de juma' de an bun deja, bani să mă duc undeva pe la munte vreo trei-patru zile (că doar atât ţine revelionul la români) n-am nici bătut. (paranteză) Interesant e că de când muncesc am parcă mai multe împrumuturi decât înainte:)) şi la fel de interesant e că, majoritatea prietenilor mei (ne-salariaţi) au hotărât să meargă undeva în fundul munţilor timp de vreo trei zile. (am închis paranteza). Mai îi şi o altă chestie. N-am nici chef. Şi în mare ştiu de la ce mi se trage şi cred că, generalizând un pic (ca să nu mă simt singur, nu de alta) se potriveşte tuturor. Suntem saturaţi, supra-saturaţi de chefuri, chermeze, chirvaiţuri şi alte cele. Deja nimic nu mai e special, aşa cum ar trebui să fie, fiindcă suntem prea îmbuibaţi. Fiecare vikend în club, pub, cafenea, cramă. Over and over again. Şi mai e o chestie. Eu nu prea dau doi bani pe ideea de revelion. Wow, trecem anu'... IUHUUUU, petrecere până dimineaţaaa....ieeeei. Nu. Ştiu că poate părea ca o replică desprinsă din filme, plină de cinism şi clişeică pe alocuri darrrr, pentru mine Revelionul poate fi orice întrunire plină de umor şi entuziasm cu prietenii şi persoanele dragi. Uite de pildă cum sunt serile studenţeşti. Ce poate fi mai fain ca o seară studenţească, nu? Bagi la bere în tine, dansezi, glumeşti, bârfeşti, flitrezi cu unii. Iaca, tot tacâmul. N-am nevoie de seara de 31 spre 1 să îmi aducă aminte că lângă mine se află oamenii la care ţin cel mai mult. N-am nevoie de paharul de şampanie şi artificiile de pe cer să îmi aducă aminte că fiecare zi cu cei dragi în jur e un adevărat dar.

Şi mai e şi ideea care se potrive' atât de bine cu neamu' nost neaoş românesc. Tot anul fac foame, dar de Crăciun şi Revel mânc, beau cât încape, merg la munte să moară vecinii de pe scară de ciudă că în criză am bani să petrec "puntea dintre ani" (mama tuturor clişeelor din preajma revelionului) în nu ştiu care staţiune şmecheră. Nu. Cred că îmi voi petrece revelionul la un clubuleţ de prin oraş înconjurat de aştia mai sărmani care rămân pe acasă. În fond, e doar o noapte care trece cât ai clipi!

Prima sesiune. Primul examen

Brrr... e cam rece aici da' măcar îi linişte. Ia să văd... uşa se închide, excelent. Numa' să nu vină vreunu' să stingă becu' că până mă ridic de aici pierd ideea. Oai ui îi lux. Pot să iau şi o gură de aer dacă mi se întortochează ideile. No bun. No aşe. Câte foile lu' fras am tras la xerox?? Cre'că îi okey, doar am luat de la Bia. Dă-le în puii mei că le mânc până deseară pe toate. Şi aşa n-am nimic mai bun de făcut. Mai bag şi mai încolo după un fifa sau un serial văd eu.... ei da mă tre' să iau şi ultimu' episod din OTH. Iară de pe DC, iară alţi viruşi... puii mei măcar am la ce mă uita şi dacă îi să clacheze agregatu' tăt găsesc eu un CD cu windows în căminu' ăsta. Dacă am găsit tirbuşon acu' două seri găsesc eu şi o ţidulă cu a lu' gates bogăţie. În fine. Deci ne concentrăm, da?
... Ferdinand de Saussure, profesor de lingvistică considerat alături de Pierce ca fondator al semioticii (şi, în plus un propovăduitor al structuralismului), defineşte semnul doar prin două entităţi: semnificantul (îngroşat cu marker verde) şi semnificatul (iarăşi îngroşat cu marker verde).... mă ce rahat pe băţ îi ăsta mă? Asta ne-o fi zis roboţelul la curs? O fi. Data viitoare să mai dau şi eu o geană la ce zice profu' să ştiu că nu bat câmpii... în fine. Uai de măsa, da' cum să ţîn eu minte de ăstea mă? La ce mama lu' ştefan îmi ajută semiotica... cu-lo-ri-lor... de abia se înţelege puii mei. Aia de la xerox tot pe grabă trage foile bag picioarele. Tre' să văd în complex la garaje că poate o fi mai binie. Aşe deci...

Uşa de la intrare scârţăie uşor... "auzi pisiiiii, da' sigur sigur ţi-o plăcut??... hai mă nu mă minţi, că na şti cum e...orgoliu' masculin. Da? Offf pisiii ce dor mi de tine. De abia apuc să vin acasă să fim amândoi să facem sexuleţ ca în poveşti iarăşi (miros de ţigară de la sârbi) Da măi, nu te ruşina amu' că suntem la telefon. Auzi, apropo tre' să încercăm odată şi aşa prin telefon mamiii...da serios, mor de curios. Să te aud aşa cum faci tu mai bine...da pisi...oricum ţi-am zis că mi-e dor de bucuţele tale ălea mici?? (se deschide larg geamul) mmmm...şi să facem noi prostioare pe unde apucăm.... ştiu că ai zis că ţi-ar place pe la spate aşa uşureel. Şi să mă joc aşa cu ţiţile tale ălea mumoase..ufff... da' tu chiar nu poţi să vi la TeMe nici cum?? Adică, las' că şi aşa îi şi olteanu' în cameră şi n-avem loc. (şlapii lipăie pe gresie) Nu-l mai trimit pisicuţo la plimbare că deja mă simt eu naşpaaaa....uai da şi ultima dată aşa pe covor la mine, că îmi venea să te pap tătă-tătă... aaa şi că mi-am amintit...data viitoare ia-mă mai uşor că ăsta micu' nu duce aşa mult... mamă că te-aş lua acuma pe sus sălbatic aşa ca-n filme... îţi place ţuţuraş aşa-i??...

Şi atunci am deschis uşa larg şi mi-am jurat că nu mai învăţ niciodată în duşul de la etajul cinci, oricât de linişte ar fi...

Nu lingi acolo unde ai scuipat

Există o serie de principii după care mă ghidez şi care până acum n-au părut deloc deplasate în puţinele experienţe de viaţă de care am avut parte. Evident, multe dintre ele se leagă de ceea ce trebuie să faci atunci când eşti într-o relaţie şi cum să faci ca relaţia în cauză să reziste cu brio. La fel de evident, atunci când văd oameni care încalcă aceste principii îmi sare muştaru' de la bunica. De ceva timp încoace am tot dat peste un comportament care mă face să mă gândesc că acea persoană este, la modul general, de-a dreptul cretină, sau nu are nici un respect de sine.

Am auzit chestia asta de sute de ori. Doi se bagă la o combinaţie pentru cartelă, unu' din ei pune botu' rău de tot şi când îi e lumea mai dragă îi lăsat cu ochii în soare de către cel care se presupune că ţine la el ca la mercedesu' din garaj. După scurt timp, individu' care nu a pus botu' aşa serios şi atât de tare decide că îi mai bine ca fiecare să îşi vadă de drum. Celălalt se taie un pic ca maioneza de la salata orientală de paşte, dar după ceva timp, câteva consolări nocturne şi vreo două grase de cotnari îşi revine bine mersi. Trece un timp semnificativ, după care, individul care a pus capăt relaţiei subit, se răzgândeşte şi îşi dă seama că nu mai găseşte, cel puţin momentan, unul la fel de bun ca cel de care tocmai se debarasase. Şi încearcă la început timid, apoi grosolan să dea semne cum că te-ar vrea înapoi. Mai un mesaj târziu în noapte: "mi-e dor de mângâierile tale şi de buzele tale moi ca după coccolino!", mai o vrăjeală pe la precenii comuni: "şi ce mai face xulescu... da? serios n-are pe nimeni?" şi apoi iar mesaje din ce în ce mai multe şi mai agasante. Astfel de oameni pentru mine nu valorează nimic. Sunteţi exact ca şerveţelele umede. Mă şterg cu ele şi apoi le arunc la coş. Cum să mai ai tupeu să vi să o dai la întors ca la buzău când tot tu ai zis pa! de prima dată?? Adică, tu chiar te aştepţi ca cel pe care l-ai lăsat aşa din senin să sară din nou la gâtul tău?? Cât de jos poţi să te cobori? După ce l-ai dat la o parte fără pic de bun simţ, acu e iarăşi bun pentru tine? Marş la loc în cuşcă. Veci pururi nu aş putea să accept înapoi o persoană care s-a debarasat de mine cu atâta uşurinţă. Cum de altfel nici în o mie de ani n-aş putea fi de partea celelaltei baricade. Slavă domnului planeta e plină de oameni care cred că m-ar putea suporta îndeajuns cât să ajungă apoi să ţină la mine, fără să mă reîntorc la cel la care am dat cu şpiţul. Nu mai ling acolo unde am flegmat, aia e clar. Şi nu mă luaţi cu vrăjeli de ălea cum că dacă te-a iubit prima dată cred că te-ar vrea înapoi. Căcat cu perje. Cum să vreau să vi înapoi când tu m-ai lăsat cu ochii în neon?? Astfel de persoane nu merită pic de respect, cel puţin din privinţa asta!

Când tehnologia te depăşeşte

-No, hai zi...
-0769....
-Stai, stai că mi se blocă. Diez luung, aşe, no zi iară.
-No păi până scrii tu, îmi dispăru mie de pe ecran. Stai să caut iară. Ne-li-ca. Gata. No scrie acu' mai iute că poate iară dispare...0769...456...323
-...456, 32...trei. no gata! Vezi dăi să sune!
-Păi îţi apăru Nelica acolo? Aşa iute? Sigur mai ai minute de ălea naţionale că ea nu-i în orange?!
-Da măi, ce să apară pe ecran Nelica, n-are cum că nu o am în memorie, tre' să îi dau la junioru' să o bage. Da mă hai că sună...iute...am destule minute...
-Sună, sună... ce să îi fac dacă nu răspunde? Cât las să sune? Până intră căsuţă aia sau cum îi zîce? Nu se aude nimic... alo? aaalo?
-Păi lasă mă să sune mai mult acolo. Cum ce faci dacă intră căsuţa? Baţi la uşă! Închizi când auzi că vorbeşte femeia aia... că îţi ia din minute...
-Nu răspunde mă! O fi plecată sau n-aude telefonul. Da' auzi dacă n-are semnal telefonul sună sau?
-Nu sună femeie, dacă n-are semnal nu are....
-Ioi, îmi dădu ocupat. Vorbeşte cu altcineva? De ce nu îmi dădu din prima? Aaa sau îmi respinsă poate mă sună ea că are vreo 1000 de minute parcă. Nu ştiu ce abonament are de are atâtea minute. Îii pe oringi sau?
-Io i-am zis la ăsta micu' să vorbească cu ăia de oringi să ne dea mai multe minute, ce faci cu 1000? Na, o închis?
-Nu ştiu. Adică, cred că da. Poate mă sună ea. Stai să îl pun la încărcat că, io! mai am numa două linii.
-Pune-l că iară vorbiţi ore în şir. Şi dacă sună mei în bucătărie să aud şi eu sportu'!
-No, dă-l încolo de sport! Tre' să îl bagi în memorie şi tu pe a lu' Nelica... Să îţi arate copcilu' că tu habar n-ai!!
-Las' că ştii tu! "Butonu' ăsta albastru sau care mă mamă?"

O frântură dintr-o duminică în familie. Atunci când tehnologia evoluează prea mult pentru ai noştri. But still, it' fun:D

Începutul

Săptămâna trecută am intrat şi eu rândul oamenilor care se pot lăuda că au văzut Inception. Am avut răbdare până când am avut posibilitatea să îl văd la Mall, pentru că, mi-am zis eu, un film de genul ăsta trebuie văzut în condiţii excelente. Eee şi mi-a plăcut la nebunie filmul, dar nu stau să fac aci o recenzie pentru că şi aşa cred că ar fi extrem de complicat să fac una pertinentă, având în vedere cât e de complex filmul.

Eu vroiam să zîc de alt Început. Cel al civilizaţiei. Că şi aşa, ăştia puţini care cetesc aci aberaţiile-mi au spus într-un timp să mai bag şi ceva de bine nu numa răutăţi şi critici. Ei, iaca a sosit şi timpul. Pentru toate iegzistă un început, nu? Vroaim să spun că omenii fac paşi mărunţi către civilizaţie. Şi aici mă refer strict la ceea ce înseamnă vizionarea unui film la cinematograf. Sunt sigur că sunt săli unde mai scapă câte-un mârlan doi, care să spargă seminţe şi să glăsuiască la greu, însă, până acum de fiecare dată când am luat loc în confortabilele scaune ale multiplexului n-am dat de astfel de specimene. Acum, la alde Inception, oamenii din jur au dat dovadă că mai există bun simţ şi pe plaiurile mioritice. Nu tu un pâs, nu tu melodie enervantă de la Nokia, nu tu vociferări sau râsete isterice. Nu tu, fraierircă de ăla de ştie filmul pentru că l-a mai văzut şi îi dă coate celui de lângă: "ui ce tare îi faza asta. Fii antenă!". Nu. Linişte şi pace (Bine, tind să cred că oamenii au stat aşa liniştiţi şi din cauza filmului, a cărei desfăşurăre nu te prea lasă să clipeşti des). Oricum ar fi, am rămas plăcut impresionat. Cu atât mai mult cu cât, la final, cei prezenţi şi-au luat gunoaiele singuri şi le-au depozitat la coş! Parcă aşa mai merge. Pentru puţin timp, mirosul de nachos şi popcorn cu unt s-a împletit cu cel al civilizaţiei emanate de aerul cald din Vest.
Ăsta e de fapt, Începutul!

La ce oră începe şcoala?

De ceva timp mă roade chestia asta. O fi trecut timpul aşa de repede peste mine, încăt să nu mai ştiu la ce oră începe şcoala? Am un început de Alzheimer şi nu ştiu?? De ce spun asta? Păi e simplu. În fiecare dimineaţă în drum spre redacţie nu pot să nu observ faptul că o grămadă de elevi îşi pierd timpul prin oraş deşi la acea oră ar trebui să îşi tocească funduleţul ăla gingaş în băncile din clasă.

Ca să fixăm spaţiul temporal, asta tot din manualele ălea aiurea de la liceu, trebuie să ştiţi că eu ajung la serviciu în intervalul 9.45-10.15 (da, ştiu sunt un norocs:P) şi străbat la pas o bună bucată din orăşelul de la poalele cetăţii. Nu există însă dimineaţă în care să nu mă intersectez cu copcii de liceu ori generală care, bănui eu, merg la şcoală la ora aia. Amu, când eram eu tânăr ficior, eu meream la şcoală de la opt dimineaţă, nicidecum la 10! Aţi putea zice, da mă, dar o fi pauza mare mă că aia îi intervalul ăla orar. Dar eu vă spun că ăştia micii nu-s în pauză. Adică nu ieşi în pauză în plin centrul Devei cu ghiozdanul în spate (de frică să nu-ţi fure playerul, că de caiete şi altecele nu poate fi vorba). Plus că toţi îs pe jumate zombie la ora aia, ceea ce mă duce cu gândul că o mare parte din ei s-au trezit de abia cu 10 minute înainte de a ieşi în stradă. Deci să înţeleg că s-a modificat orarul după cel european şi începem şcoala pe la 10 sau n-avem chef să ne trezim aşa de dimi, ca restul papagalilor din anii trecuţi?

Şi asta e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des. Frate, nu le mai place tinerilor să se trezească de dimineaţă. Să dormim până nu ne mai suportă patul, dă-o în măsa de oră de geogra', la ce tre' să ştiu eu că Berna e capitala Elveţiei? Evident, veţi spune că m-am trezit eu pensionarul de serviciu să fac morală, eu care mă duc la muncă în intervalul mai sus aminit. Nu e aşa, dar am constat că dacă am nevoie de ajutor, ia foc casa, vin cămătarii peste mine, între orele 08.00 şi 11.00, n-am la cine să apelez pentru că toată lumea Doarme!! Recunosc că în facultate n-am prea frecventat cursurile de la ora 08.00, dar acolo e cu totul altceva (prietenii ştiu de ce!) şi până la urmă, vorbim de o chestie facultativă, nu de ÎNVĂŢĂMÂNT OBLIGATORIU! Nu vreau să mă dau elev model dar sincer nu cred că, în liceu, am ratat mai mult de 20 de ore dis-de dimineaţă. Plus că, drumul de juma de oră până la şcoală era o reală plăcere. Vorbeam cu Bălă şi cu Efty de ne săreau capacele despre câte-n lună şi în stele.

Ca să închei că mă lungesc, nu înţeleg de unde atâta lene în curul noii generaţii? Ce să mai zică tata, care, săracul, s-a trezit 37 de ani la rând, în fiecare zi, la ora 06.00 pentru a pune pe masă ce-i mai bun pentru Claudel? Ce să mai zică acei elevi de la ţară care se trezesc cu noaptea-n cap ca să ajungă la şcoală, poate or scăpa şi ei de muncile de-acasă...

Recoltă de criză

Dacă tot suntem în sălbăticie, iacă ce creşte în grădina fermei Sav (Sat Sulighete, comuna Şoiuş) :)). Dacă ar fi fost toate legumele aşa ieşeam din criză:)). Mă întreb dacă după pozele ăstea schimbăm expresia "cu morcovu' în fund"?!

Cocalaro italiano... vero

Acum o seară am văzut un film tare fain. Videocracy se numeşte şi l-am urmărit la îndemnul solemn al lui Iuli, care spunea că a rămas profund impresionat de ceea ce a surprins Erik Grandini. Bineînţeles, ca cinfefil vi-l recomand şi eu la rându-mi pentru că e savuros. Şi nu e nevoie să îţi pui prea mult la muncă neuronii ca să înţelegi că, la o scară mai mică, România e aproape de Italia lui Berlusconi.

În fine, n-am de gând să fac o altfel de recenzie a filmului (pentru asta există blogul doamnei profesoare Adina, un adevărat cunoscător al finei pelicule). Nu asta e tema postului. Ideea de bază e că după vizionarea deliciosului film am tras concluzia că gândurile mele privind naţia asta de macaronari sunt în concordanţă cu realitatea, deşi... n-am apucat să văd "cizma" pe viu. E timp şi pentru asta. Ce zic eu aci? Simplu! Părerea mea, proprie şi personală:P e că italienii nu sunt altceva decât nişte români niţel mai avansaţi. Atât. Adică un pic mai mult gel în păr şi ceva mai mult make-up pentru signiorinas. De altfel, cred că termenul de cocalar a fost adus din Italia. Nu există bărbaţi mai libidinoşi decât italienii. Aici n-aveţi cum să nu fiţi de acord cu mine, dacă aţi văzut astfel de mascalzone pe străzile din Timişoara.

Italienii sunt un neam cu un coeficient de inteligenţă redus, puţin mai avuţi ca românii, însă la fel de puturoşi, indolenţi şi vulgari. Nu degeaba ţiganii s-au integrat cel mai bine în Italia. Nu degeaba românii merg la muncă acolo. Nu degeaba fotbalul (golănesc) e popular în Italia. Ca să nu credeţi că mi-s frustrat că italienii o au mai mare ca noi, vă sfătuiesc să aruncaţi o privire (fie şi pe google earth), în partea de sud a Italiei. Să îmi spuneţi mie dacă nu cumva viaţa din sud nu seamănă cu traiul nostru din România. Ar fi multe argumente care să susţină ideea că italienii ca popor sunt doar puţin diferiţi de români, dar cred că filmul lui Grandini va veni să sprijine ceea ce am spus eu aici.

Şi da, call it frustration, call it racism... eu urăsc macaronarii, broscarii, ţiganii italieni! Nu se trage de la Mailat, nu se trage de la Pippo Inzaghi. Nu se trage de la Mafie. Se trage de la faptul că italienii se cred atât de tari, când ei de fapt nu sunt decât nişte nefericiţi avantajaţi de poziţia geografică!

România Bute!!

Iată încă o mostră că românii nu ştiu să îşi aprecieze valorile. În noapte de vineri spre sâmbătă, Lucian Bute îşi va apăra titlul de CAMPION MONDIAL IBF la categoria supermijlocie în faţa americanului Jesse Brinkley. Aşa cum ne-am obişnuit deja, meciul va avea loc la Montreal, acolo unde campionul nostru va boxa în faţa a peste 15.000 de oameni, într-o gală în care se vor mai lupta şi Jojo Dan şi Alexandru Deaconu.

Gala din Centre Bell va fi tansmisă în direct de ESPN (!) astfel că worldwide, meciul lui Bute va putea fi urmărit în peste 15 ţări, de pe cinci continente, însă... aşa cum era de aşteptat, printre acestea NU se află şi România!!! Acest lucru denotă o crasă lipsă de respect din partea televiziunilor de la noi, care nu s-au înghesuit să transmită marele meci al românului nostru. Evident, dacă ne gândim că nu pot scoate bani din reclame la fel ca la fotbal, pentru că, dacă Bute al nostru îi dă somnic pufos americanului în, să zicem, primele trei runde, cum sper de altfel să se şi întâmple, televiziunile rămân cu calupurile de publicitate dintre reprize nedifuzate şi astfel bani ioc. Ruşinos şi jenant de-a dreptul. Bine că văd bine mersi Victoria Brăneşti cu cocârjaţii din vale. Bine că văd meciul păcii dintre ultimele clasate în Italia şi Spania, bine că îl văd pe Tamaş cum înoată în meciurile celor de la WBA. Bine că văd femei goale pe sport.ro la ore târzii. Bine că îl văd pe marele, imensul, unicul bişniţar numărul unu' dân Rromânia, Giovani Becali cum se screme să dea şi el două vorbe şi ălea pline de prostie pe GÎSÎPÎ. Bine că îl văd pe Mironică cum face o caterincă leşinată despre N'doye şi ai săi 10 căţei pufoşi... În condiţiile ăstea, am să caut pe net un stream live şi am să urmăresc lupta lui Lucian, unul din cei mai mari sportivi din România ultimilor ani!

Despre câinii comunitari II

Am rămas dator cu părerea mea vizavi de câinii vagabonzi. E una cât se poate de simplă. Eu iubesc câinii şi mi-aş lua unul în momentul ăsta dacă aş avea unde să îl ţin, fără să îmi bat joc de el sau de mine. Dar, cu privire la câinii aştia comunitari ce mişună pe la noi prin oraş nu sunt de acord.

Eram pro ideii de a-i strânge pe toţi şi a-i duce la un adăpost, însă cum din postul anterior am stabilit că nu se prea poate am rămas chitit pe o variantă. Câinii bătrâni, bolnavi, uscaţi- prinşi şi eutanasiaţi că şi aşa se chinuie pe stradă. Cei micuţi, cuddly, fluffy, sănătoşi tun să fie daţi spre adopţie. Însă, aici apare problema care pe mine mă irită la maximum. Nimeni n-ar sări să adopte unu-doi, dar, în schimb toţi bat din gură. "Cum să îi omorâm, n-aveţi milă? Domnule sunt fiinţe ca şi noi!!" Oamenii ăştia pro-câini de pe stradă n-ar lua unul în ţinere nici picuraţi cu ceară. De lătrat însă îs buni până la Dumnezo şi înapoi. N-am în cap decât babele ăstea care n-au ce face şi le dau de mâncare pe la colţuri, sau le aruncă de la geam una-alta. Numai aşa am eu în jurul blocului o haită, care când se apucă seara să latre la lună trezeşte tot cartierul. Nu şi pe baba ce le dă de papa. Ea doarme liniştită că i-a hrănit şi ei au dat din coadă recunoscători. Dacă îi să o iau şi să o întreb de ce nu ia unu' acasă, cred că n-ar dura mult şi mi-ar spune că-s impertinent şi obraznic şi derbedeu şi vagabond şi că pe vremea ei....

În fine, dacă tot nu le convine să îi ia acasă, aci, sau la ţară să nu mai dea din gură într-una şi să lase primăria să îi ia pe toţi şi să îi termine sau să îi întreţină în adăposturi (atunci când ai unul:P) Dacă sar de cur în sus, atunci să poftească să vază frumoasele exponate de pe strada Horea, Bl.88. Hrănite, sănătoase cu hrana lucioasă. Mulţumită babelor inimoase!!

Despre câinii comunitari

Ştiu, povestea e lungă. Avem milioane de câini pe străzi, nimeni nu ia atitudine, bla şi bla şi bla. O să mă refer strict la orăşelul nost mic şi drag, Deva. Problema e că de doi-trei ani încoace, străzile oraşului sunt pline de patrupede fără adăpost. Au mai fost, ici-colo câteva cazuri de atac, însă nu foarte serioase. Cu toate acestea, într-un oraş ce se vrea european, câinii nu trebuie să mişune la fiecare colţ.

Eeee, şi cum câinii sunt la fiecare pas, administraţia locală s-a bătut cu bordura în piept, cum că în scurt timp totul se va remedia. Pe scurt, vom avea un adăpost pentru câinii vagabonzi, undeva în afara oraşului şi iacă aşa toată lumea va fi fericită. Şi rând pe rând, primarul, viceprimarul, city-managerul(!), al doilea viceprimar s-au întrecut care mai de care în promisiuni cum că, în cel mai scurt timp posibil, câinii nu vor mai umbla cu colaci în coadă la Deva. Fireşte, ca orice cetăţean ce a primit găleţi, umbrele, agende, pixuri şi brichete la alegeri, am mai pus botu' (dacă tot e vorba de căţeluşi) încă o dată. Ba chiar mi-am şi imaginat cum coboară băieţii de la serviciul de ecarisaj, ca în desene, şi prind căţeii cu pricina cu diferite ustensile de ălea funny. Mi-am zis, frăţică să vezi amu' că nu se mai aude nici un lătrat, nu mai calc în răhăţei, nu mai stau cu morcovelu' în fund când trec pe lângă vreo haită, nu mai văd urmă de câine în sensuri giratorii, pe trotuare, în parc şi aşa mai departe. (Trebuie menţionat că I'm not a dog hater, din contră!). Aşa... şi pe când visam eu cu ochii deschişi la a dog free town, realitatea mă loveşte în faţă.

La începutul lunii viitoare (care trebuia să fie sfârşitul lunii trecute) se deschide mult-lăudatul adăpost!!! Uraaaa...no more ham-ham on the streets! O să pot să cânt şi eu fericit, "Bau uau ipi io ipi iei, where my dogz at??
Îmi zic, ludu tată, iacă mă politicenii ăştia se mai şi ţin de cuvânt câteodată. Cu întârziere, dar ce mai contează! Mâţele n-or să mai stea cocoţate pe garduri, babelor nu le va mai fi teamă cu covrigu' în mână!!

Dogshit! Adăpostul ce se va deschide la Sântuhalm (aci la doi paşi de Deva) are doar... 50 de locuri!! Cum 50 de locuri?? Păi şi unde intră câinii?? 50 de patrupede îs numa' de la mine din cartier şi până la piaţă! Vreo 15 îs numa în giratoriile de prin centru! O să facă o selecţie, sub sloganul numa' 50 îs norocase?? Sau cum îşi imaginează ei că o să scape oraşul de câini. Oare câinii o să ajungă acolo prin rotaţie?? Câte trei zile solitary confidement for you ma' dogg... De ce mai fac adăpostul, dacă el va găzdui numai 50 de câini?? Încă o ţeapă, alţi bani investiţi degeaba. Toate acestea în timp ce eu trebuie să stau calm când trec printre burcuşii de la bloc!

Cât despre părerea mea despre ce trebuie făcut cu căţeii de pe străzi, în postul următor.

Au revenit broscuţele!!

Nu, nu vorbim de micuţele maşini de la Wolkswagen. Nici de vreo invazie apocaliptică de broscuţe. Vrobim de unul din cele mai cunoscute simboluri ale Devei. Da, ştiu nu are nici o legătură reală cu oraşul de sub cetate, dar revenirea lor e importantă. Ce tot îndrug aici? Păi iaca, au revenit în faţa Prefecturii!! Cel mai popular loc de întâlnire din Deva are de câteva zile o nouă înfăţişare. Fântâna arteziană din faţa Prefecturii a fost complet reabilitată şi arată mai bine ca niciodată. Broscuţele au primit un luciu nou şi au acum parcă mai mult suflu ca niciodată. Mă bucur CĂ COnisilierii Judeţeni au luat în calcul modul în care arăta fântâna cu pricina şi în decurs de doar câteva luni au adus-o din nou la viaţă! Aşa că de amu pot să îmi dau din nou întâlnire cu oamenii la broscuţe şi nu în faţa prefecturii sau la intrarea în parc!!

Relaţii virtuale

Trăim într-o lume dominată de internet. Nu ai net, nu exişti. De la pişpirelul din faţa blocului, la mătuşa din micuţul oraş minier, toţi au internet. Twitter, facebook, hi5 şi inevitabil messenger. Companiile multinaţionale se plâng tot mai mult de faptul că angajaţii lor pierd prea mult timp citind presa online, vizualizând profiluri de piţipoance şi cocalari sau râzând la compilaţiile cu căzături ale beţivilor pe youtube. Internetul şi tehnologia din ce în ce mai avansată influenţează, vrem nu vrem şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Cu prietenii cei mai buni, cu colegii de serviciu sau cu jumătatea. Spuneţi-mi că nu v-aţi disperat niciodată când aţi văzut că prietenul/prietena nu ţi-a răspuns la sms în două secunde şi trei mişcări. Sau că aţi văzut că vorbeşte parcă prea mult cu unul şi altul pe mess, iar pe voi nu vă bagă în seamă. Sau că admiră îndelung poza piţipoancei de peste drum de pe hi5 sau feisbuc.

Părinţii noştri aveau dreptate. "Mă copcile, pe vremea noastră ne vedeam la baluri, jocuri, discotecă şi rar la plimbări în parc sau la film. Amu, parcă nu puteţi respira dacă nu tastaţi fie pe mobil, fie pe lectoc câteceva cu restu'. Ce ăla tuităr, haifaiv sau feisbuc. Când ni se făcea şi nouă o poză-două eram în culmea fericirii. Acu' la tot pasu' vezi mândre cocoţate pe mobilă, sau lângă teracotă cu carpetă pe perete, doară-doară o ieşi o poză bună de pus pe niet". Am stat şi am cugetat de curând cu un precin şi să ştiţi, deşi există riscul să credeţi că sunt de modă veche, că părinţii noştri nu sunt departe de adevăr.

Hai zi, că nu te-o mâncat în curuleţ să te uiţi în mesajele ei/lui să vezi dacă nu cumva îi vreun gajic/gajică cu care să vorbească cine ştie ce. Parcă şi văd tonele de astfel de mesaje. "Auzi pisi, eu una m-am săturat să văd că stai pe mess şi nu mă bagi în seamă. Ştiu că cu altele vorbeşti şi că de mine te-ai plictisit. N-ai răspuns la buzz şi ştiu că eşti la calc. M-am supi să ştii!"....sau... "auzi mă, dar tu chiar crezi că eu îs asa de proastă să cred că nu te uiţi la picioarele lu' ştorfelina aia pe feisbuc? Hai mă leşi că toţi din gaşcă salivaţi după ea. Eu dacă îmi pun o poză în care îs mai aranjată oţâră repede zici că îs piţipoancă..." sau... "ţi-am dat sms de juma' de oră şi tu nimic. Chiar să vorbesc de unul singur aici şi tu să te prefaci că nu exist. Am văzut că ai postat repede pe twitter nu ştiu ce mesaj, da mie n-ai putut să îmi răspunzi la un amărât de semese. Ejti najpa!". Şi exemplele pot continua la infinit.

Ideea e că ne complacem în aceste lucruri fără să facem nimic pentru a schimba cât de cât situaţia. Suntem dependenţi de sms, post şi poze pe net. We like checkin' up on people. A lot! Parcă prea mult totuşi! Şi acu deşi există vorba aia cu care ne minţim cu toţii.,"mă, aşa îmi vine să mă duc undeva unde n-am semnal. Aşa îmi vine să îmi opresc telefonul să nu mai sune, să nu mai caut pe nimeni şi să nu mai fiu căutat. Jur că de mâine nu mai intru pe mess sau pe facebook!", serios acum, vorba lui Costel, "cât căcat pot să mănânci?... ia încercaţi să faceţi un mic experiment. Mergeţi la ţară fără telefon sau laptop. Vedeţi cât rezistaţi.... Un prieten de-al meu spunea odată că ar încerca să meargă la o mănăstire unde să nu aibă parte de nici un fel de tehnologie, aşa, vreo două săptămâni... Fac un post cinste pe facebook şi un anunţ pe twitter... hai şi un mass pe messenger cu cel care face lucru ăsta!!:P

Lene, lene şi iar lene

Că bine zice un precin. Mă, ai blog, măcar scrie şi tu oţără mai mult! Chiar aşe lene să îţi fie, de nici să tastezi nu îţi mai arde? Şi dreptate are. N-am mai scris nimic de hăhăăăă. Şi nu că n-aş mai fi făcut nimic interesant sau aşa, doar că, într-adevăr mi-e o lene de mă doare. Mai ales după o zi de lucru. Nu sap şanţuri, nu înalţ ziduri, nu mă sui pe acoperişuri. Dar, totuşi parcă atunci când mă întorc în camera mea friguroasă nu prea mai am chef de scris. Paradox interesant. Jurnalist (aspirant) să n-aibă chef să scrie. În fine. Doar ştiţi că n-am toate ţiglele pe casă.

De făcut n-am făcut chiar lucruri ieşite din comun, m-am bucurat de ultimele zile cu prietenii, care în scurt timp iau calea Timişoarei, văzut-am câte un film bunicel şi am mâncat, ca de obicei, fotbal pe pită. Peste câteva zile o să ating 5 luni ca jurnalist în devenire!!:D. Am doborât şi un mic record. Am adunat 1 an şi o lună de când n-am mai pus piciorul într-un club. You know, dance, commercial, piţipoance, redbull cu jack şi alte cele. Am mai reuşit şi performanţa de a nu mai asculta o manea cap-coadă de vreo trei luni şi ceva (nu că aş fi practicat sportul ăsta), dar e ceva trăind într-o lume din ce în ce mai manelizată. Sigur, frustrări am adunat cu carul, dar cum spuneam mi-a fost prea lene să le expun aci, dar promit că ii dau drumul. Frankly, mi-am cam dedicat timpul liber prietenilor pentru că ştiam că pleacă şi m-am cam lăsat pe mine puţin deoparte. Însă, pentru asta sunt serile răcoroase de toamnă, nu ? Mi-e cam greu să mă obişnuiesc cu gândul că după trei ani rămân acasă toamna şi nu plec la TM. Sigur, am să merg cât pot de des pe Bega, dar sincer, deja îmi e dor de meciurile Elbei, de Dan Păltinişanu, de Unirii sau de întâlnirile cu colegii la Kikilescu. Evident şi viaţa de cămin îmi lipseşte. Doar e vremea zacuscăi, nu?...mi-e dor de Happy şi de plimbările din primele zile de prin complex. Mi-e dor deja de Mitzu, Trauş, Olteanu, Negrei şi restul nebunilor. Mi-e dor chiar şi de "sicuţa" de la poartă. Mi-e dor de fotbalu' de la nouăşpe...dar hai să nu mă mai plâng atâta că doar tot o să fiu bănăţan de două ori pe lună!:D Cu toate astea, orăşelul nost' micuţ tot mai are câteceva de dat. Un karaoke, o seară de bârfe şi o plimbare pe centru. Poate mai descopăr şi câte o carte bună şi un documentar pe seamă. Lista cu filme e deja începută, serialele aşteaptă şi ele. Sănătos să fiu. Revenind la frustări, frământări, critică şi alte cele, vin şi ălea, că doar tărtăcuţa asta n-a intrat chiar de tot în repaus...so, voi ăia 10 ce îmi citiţi blogul, be afraid... be very afraid... că dau drumul la aberaţii!

Cum se lucrează în România

În poza alăturată avem un exemplu clar despre modul în care se lucrează în România. Deşi pare munca unui muncitor de la Drupo mai mult beat decât treaz nu este aşa. În cazul de faţă s-a lucrat după crezul, dacă din prima nu reuşeşti (if at first you don't succeed), încearcă a doua oară, sau mă rog...a treia oară! Bineînţeles că povestea e deja clişeică. Vin băieţii, toarnă un covor nou de asfalt (după vreo 10-15 ani). Trotuar adecvat. Mamele nu mai zdruncină copii din căruţ, femeile nu îşi mai rup gleznele pe tocuri, copcii pot băga viteză cu rolele... cartier fericit!! Capacele de la canal se astupă. Dă-le dracu', la ce nevoie de ele? Şi aşa dacă vine puhoiu nu ne mai scapă nimeni. Dacă îi să se blocheze vreo ţeavă cu rahat nu îi bai, că nu răzbate mirosu' de sub asfalt. Ei, minunea ţine cam două luni. Vin hăilalţi băieţi care, trebuie să găsească canalele că, doamne feri dacă vine puhoiu, ce facem? Dacă se-nfundă ţevile cu rahat? Inundăm cartieru'. Şi cum primii indivizi n-au sinchisit să lase vreun semn cum că aci, în locul aista, şade capacu de canal (de beton, ca să nu-l fure jmecherii), băieţii din tura a doua au fost nevoiţi să dea la ghici. Şi iacă aşa, ditamai găuroaiele în asfalt, găuroaie care de o săptămână stau neplombate în faţa, culmea, unui magazin ortopedic! Iaca aşa se lucrează la noi la români! Suntem proşti de dăm în gropi!

De pe Maxi Taxi adunate

Vinerea asta am avut ocazia, după foarte foarte mult timp, să "călătoresc" cu maxitaxi. De prin liceu n-am mai mers cu mijlocul ăsta de transport, când coboram de pe "deal" spre casă. Dacă în liceu făceam maximum 10 minute cu maxiu, acum m-am deplasat până la Simeria, pentru startul ligii a treia. Din lispă de şofer la redacţie, am luat maxiu, până în micul orăşel de lângă Deva şi am făcut în jur de 25 30 de minute.

Încă mă uimeşte dexteritatea de care dau dovadă majoritatea şoferilor de pe maxi. Nici dak aş fi Sheeva (ştiţi voi, tanti aia cu patru mâini din Mortal Kombat) n-aş putea face faţă solicitării. Oamenii schimbă bani, dau bilet, se uită în oglindă, schimbă viteza, accelerează, frânează, se încadrează, merg prudent ca să nu "îmburde" oamenii de pe culoar. Pe cuvânt că am o stimă aparte pentru ei. Bine, lăsând la o parte casetele cu salam şi guţă, miile de cruci din plastic lipite pe parbriz şi faptul că încă mai îndeasă în dubiţele ăstea oamenii ca într-un imens borcan de castraveţi, tipii se descurcă de minune. Eu, personal cred că le-aş da oamenilor rest schimbătorul de viteze, aş schimba pe la 6000 de ture, şi aş semnaliza în loc de a butona pe casa de marcat. Asta dacă n-aş intra în prima maşină din faţă sau în primul plop plantat pe marginea drumului.

Trecând peste aptitudinile fantastice ale şoferilor, nu pot să înţeleg de ce unii români pur şi simplu refuză să se spele. Secolul 21, săpun la fiecare colţ de stradă, şampoane de la clever, tip, aro, care nu depăşesc 2 lei... şi totuşi, oamenii put!! Pe lângă faptul că maxiul era înţesat, oamenii stând şi pe culoar, câţiva dintre ei n-au sinchisit să se săpunească înainte de a ieşi din casă.
Spun asta pentru că lângă mine s-au înghesuit un tip şi o tipă (!) care miroseau îngrozitor. N-a durat mult şi mi-a picat părul din nara stângă, pentru ca pe măsură ce înaintam să îl pierd pe tot. E groaznic să nu te speli cu atât mai mult cu cât afară erau peste 32 de grade. Şi dacă vroiaţi să îmi spuneţi că poate veneau de la muncă (maxiurile fiind pline de navetişti), n-aveţi dreptate. Cei doi se urcaseră exact din staţia de lângă hypermarketul Real, cu plăşile pline de cumpărături. Aşa că.... aveau un miros într-adevăr fără egal! Deşi încerc să fiu ironic, chestia e destul de împuţită, pentru că totuşi trăim într-o perioadă în care igiena contează mult. Chiar şi la sat, oamenii se spală după o zi de muncă în lighean, cu săpun de casă să fie proaspeţi înaintea mesei. Nu vreau să spun că suntem un neam de nespălaţi dar nici departe nu suntem. People, just be CLEVER and WASH and GO!! E atât de simplu!

Summer trip

Weekend-ul ăsta experimentez sălbăticia în Ungaria. Voi vizita Budapesta timp de trei zile şi sper să vin înapoi cu o grămadă de chestii interesante despre maghiari şi cultura lor. Bonus, marele meci de pe Dan Păltinişanu, POLI-Manchester City (cea mai mare echipă pe care o voi vedea pe viu), după naţionala României:))...aşa că, ne auzim luni. Până atunci... servustok!!

Trance top 5 of the week 3

1. Stine Grove and ReOrder – Biscay Bay (Ferry Tayle Neverending Story Remix)
2. Sequentia – Don’t surrender (Arty Remix)
3. Claudia Cazacu – Translucent (Original Mix)
4. Armin van Buuren feat Ana Criado - Down To Love (Original Mix)
5. Arty - Twilight Tonight (Arty Remode)


BONUS: Gareth Emery Feat. Lucy Saunders - Sanctuary (Club Mix)

Eterna şi fascinanta Românie. Partea a 4 a

M-am tot gândit ce să scriu ca şi posibil comentariu, lead, atac, intro, cum vreţi voi, pentru acest material video. N-am găsit nimic potrivit. Poate doar atât: Doamne, fereşte-ne să n-ajungem acolo!! P.S. Naratorul filmului este managerul Spitalului Judeţean, Silviu Didilescu, care a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei instituţiei.

Trance top 5 of the week

1. Dido – Everything to lose (Armin van Buuren Remix)
2. Tritonal feat Cristina Soto – Hands to hold me (Original Mix)
3. Jason Van Wyk - September Rain (Original Mix)
4. Kyau and Albert – Painkillers (Club Mix)
5. Lange feat. Alexander Klaus - Strong Believer (Beat Service Sundown Mix)

BONUS: Kylie Minogue - All The Lovers ( Michael Woods Remix )

Explore the Carpathian Garden

Ia uite ce găsim noi aici în grădina Carpaţilor. Codrul-frate cu românul! Fiecare sticluţă ce pluteşte-n voie pe Mureş conţine un mesaj special. Com vizit Rumeinia, end icsplorî dă carpathian gardăn, where ză plastic iz fantastic. Ui ar nat romales, ui ar praud Rumeiniens, from ă civilizeişion far far ăuei! Ui hev tauzănds ov kilometers ov haiueiz end faiv star hotelz. Vizit Rumeinia ză lend uer dracula iz ez popiulăr ez nadia comâneci, ilie nastaze and I LOV IU hagi!! Rumeinia ză garden of Eden!

Vara la ţară

Sâmbetele mele au curs altfel când eram mic. Plecam de la asfaltul încins, treptele răcoroase ale scării, bătăile cu apă din curtea clădirii în care niciodată nu ştiam ce se întâmplă. Lăsam în urmă "ţările" şi bambiliciul din parcare, bările portocalii şi masa de tenis crăpată într-un colţ. Fiecare sămbătă plecam la ţară. La bunica. Acolo, mirosea a fân uscat, şi a mere coapte pe sobă. Acolo, aluatul creştea mare mare, acoperit de acelaşi ştergar alb. Acolo, apa rece de fântână potolea setea instant. Acolo, mă pierdeam în zmeurişul de la poartă şi mâncam seara pe trepte castraveţi cu smântână şi pâine neagră. Urmăream atent fiecare mişcare a viţeluşului ce zburda liber prin curte. Mă căţăram în podul şurii cu pălăria tatei ca să adun ouăle găinilor ce cotcodăceau de zor. Strâmbam din nas la varza călită făcută pe grabă de mama. Mă prăjeam pe coasta de la Pârlogu' în timp ce ai mei strângeau fânul. Mă căţăram în pruni şi conduceam navete spaţiale spre cer. Adormeam la prânz la umbra nucului de la poartă. Plimbam mingea dintr-o parte în alta a curţii luând la ţintă porţile vişinii. Urlam şi "speriam şobolanii" cum zicea buna.
Sâmbăta asta am făcut o astfel de incursiune în copilărie. După multă vreme am fost la ţară. La buna. Aer curat, căldură domolită de apă de la fântână pusă într-o găleată să se încălzească. La pancove. Da, pancove. Doar că acu le face mama. Cu brânză sărată şi mărar. Nu mâncăm nimic toată dimineaţa dar ne îmbătăm cu mirosul venit din bucătărie. Ne plimbăm prin grădină. Iarba udă ne gâdilă tălpile. Adidaşii i-am lăsat acasă. Strângem roşii, ardei şi castraveţi şi ne uităm la porumbul care creşte. Parcă deja şi miroase a cucuruz fiert... Pancovele sunt gata. Câte două fără să respirăm. Apă rece de fântână şi corcoduşe pe jumătate coapte. Le strâng într-o găletuşă. Aşezăm fânul în podul şurii, speriem mâţişorii ce se joacă în grajd. Câinele se ascunde de căldură în pivniţa răcoroasă. Îi e lene să latre pe vecinul ce cară fânul în spate dincolo de poartă. Lipseşte viţeluşul zburdalnic. Lipsesc porcii ce aşteaptă "prânzul" amestecat de buna. Lipsesc multe. Timpul trece repede peste noi, peste loc, peste casă, peste vecinul de la poartă. Poate prea repede. Rămân în urmă amintiri frumoase din trecut. Îmbătate în miros de pancove prăjite şi mere coapte în ler. Udate cu apă rece de fântână şi vin roşu din viţa de pe târnaţ.

Trance top 5 of the week

În fiecare sfârşit de săptămână o să postez un top cu cele mai bune
cinci piese trance. Cu această ocazie poate mai îngrosăm rândul celor ce apreciază acest gen. Aştept şi alte propuneri de melodii!

1. Cosmic Gate – London rain (New Club Mix )
2. Orjan Nielsen – Lovers lane (The Blizzard Remix)
3. Moonbeam & Tyler Michaud feat Tiff Lacey – Openhearted (Original Mix)
4. First State feat Relyk – Cross the line (Extended Mix)
5. Lange feat Emma Hewitt – Live forever (Steve Brian Remix)

BONUS: ATB – Midnight sun

Stele verzi

Există la televizor o femeie care mă scoate din pepenii mei de dăbuleni, absolut de fiecare dată. Nu, nu e marea ştoarfă bianca drăguşanu, nici fandosita nambăr uan, Monicaca Columbeanu. Şi da, mă disperă chiar mai mult decât păpuşa gonflabilă simona senzual. E vorba de tanti aia de e mai mereu invitată la cea mai "cultă" emisiune de la ora actuală, acces din rect. Am dat un search pe gugăl că sincer nu ştiam cum o cheamă. În mintea mea era doar doamna cu stelele, zodiile şi planetele în retrograd, retrogradare, promovare sau mai ştiu eu ce termeni de aştia din astrologie. E tanti aia de le face astrograme tuturor, de la morţi, vii, câini, pisici, azteci, babilonieni şi bulibaşi. Unica, inegalabila, Cristinaaaaa Demetrescu. Aşa scrie aci pe gugăl. Văzut-am că are şi pagină personală, pentru că mulţi sunt proştii care cred că ceea ce li se întâmplă în viaţa de zi cu zi e din cauza lui mercur care e retrograd şi care nu ştiu ce puşca lu' Traian Ilea mai face. Văd amu' în timp ce scriu, că o oră de consultaţie, ascultare e nu mai puţin de 180 de lei. Doamne dă-mi tărie!!

Am uitat să specific încă de la început că eu nu cred nici în ruptul capului rahatul cu zodiile şi astrele. Că da, racii sunt sensibili, că se sinucid de cinci ori mai mulţi decât balanţele, că sunt viteji, că sunt emo în acelaşi timp, că dau cele mai bune dume, că au fofoloanca cea mai mare şi că nu ştiu să o folosească şi aşa mai departe. Nu există. Rahat servit cu ditamai polonicul, în ziare, reviste şi la televizor. Ei, şi domniţa asta Demetrescu este ceva de speriat. Dom'le e prezentă peste tot. Dacă pică avioane şi elicoptere, pică pentru că soarele şi planetele s-au aliniat aiurea în acea zi şi pentru că fuselajul a fost construit în îndepărtata islandă, unde un muncitor din fabrica producătoare e vărsător cu ascendent în peşti şi alte vietăţi marine. E şi pentru că el e ascendent în peşti, avionul condus de un pilot peşte (ca zodie, nu ca ocupaţie) a avut o traiectorie descendentă din cer, a picat în munţi şi alţi câţiva pasageri au murit, doar din cauza muncitorului vărsător.

Zilele trecute, astroloaga, contacatată (de fapt cred că e angajată la antene) de observator a realizat o astrogramă pentru tot neamul nostru de români blestemaţi pentru că i-am ucis pe ceauşeşti de Crăciun. Şi zicea stelele, paralelele că noi românii avem o soartă de cocos pentru că nu ştiu care planetă s-a aliniat cu alte două planete şi astfel vom avea de suferit generaţii, după generaţii... o întreagă gargară de acest gen, absolut, dar absolut aberantă. Nu mai pot cu tanti asta. O văd la tv din ce în ce mai des şi nu îmi vine să cred că oamenii pot mânca atâta rahat, refuz să cred că unii chiar ascultă sau cred ce debitează această femeie care citeşte şi vorbeşte zilnic cu stelele şi planetele.

Astăzi mi-am dat capăt, mi-am făcut cruce de trei ori şi m-am rugat intens ca odată şi odată stelele să se alinieze în aşa fel încât să dispară această emisiune de toată jena condusă de medelin ionescu, cu tot cu Demetrescu asta. Una din ştirile apărute pe fluxul de astăzi a fost că, pe litoral, câţiva pescari au fost înţepaţi de un peştişor veninos, cunoscut sub numele de "dragon de mare". Nasolie într-adevăr să te înţepe peştişori veninoşi, da na', dacă bagi mâna unie nu trebe... În fine. Şi ce face medelin?? Sună pe astroloaga de serviciu, care astăzi pentru nu ştiu ce motiv stelar, nu era în studio, să o întrebe ce zic stelele de acest eveniment de la malul mării. Şi gajica bagă bine, dăi că stelele or vrut ca peştii să înţepe pescarii, care din cauza faptului că marte s-a băgat peste teritoriul lui jupiter, că aşa le trebe că ei trebuia să stea acasă pentru că astăzi o fost o ziuă încărcată negativ din punct de vedere energetic, şi că nu ştiu ce cureaua lată a aceluiaşi Traian Ilea... mă întreb când se vor alinia stelele în aşa fel încât să-i permită unuia să îi zică astroloagei de serviciu să se ia şi să se ducă într-o expediţie pe calea lactee, poate poate, intră în contact cu ceva extratereştrii care să o ia şi să o ţină la ei. Până atunci, simt că mercurul e retrograd şi că racul ăla sensibilios din mine vrea să iasă la suprafaţă şi să îi transimtă un sincer Du-te Dracului (acolo nu mai dai în stele!)