Începutul

Săptămâna trecută am intrat şi eu rândul oamenilor care se pot lăuda că au văzut Inception. Am avut răbdare până când am avut posibilitatea să îl văd la Mall, pentru că, mi-am zis eu, un film de genul ăsta trebuie văzut în condiţii excelente. Eee şi mi-a plăcut la nebunie filmul, dar nu stau să fac aci o recenzie pentru că şi aşa cred că ar fi extrem de complicat să fac una pertinentă, având în vedere cât e de complex filmul.

Eu vroiam să zîc de alt Început. Cel al civilizaţiei. Că şi aşa, ăştia puţini care cetesc aci aberaţiile-mi au spus într-un timp să mai bag şi ceva de bine nu numa răutăţi şi critici. Ei, iaca a sosit şi timpul. Pentru toate iegzistă un început, nu? Vroaim să spun că omenii fac paşi mărunţi către civilizaţie. Şi aici mă refer strict la ceea ce înseamnă vizionarea unui film la cinematograf. Sunt sigur că sunt săli unde mai scapă câte-un mârlan doi, care să spargă seminţe şi să glăsuiască la greu, însă, până acum de fiecare dată când am luat loc în confortabilele scaune ale multiplexului n-am dat de astfel de specimene. Acum, la alde Inception, oamenii din jur au dat dovadă că mai există bun simţ şi pe plaiurile mioritice. Nu tu un pâs, nu tu melodie enervantă de la Nokia, nu tu vociferări sau râsete isterice. Nu tu, fraierircă de ăla de ştie filmul pentru că l-a mai văzut şi îi dă coate celui de lângă: "ui ce tare îi faza asta. Fii antenă!". Nu. Linişte şi pace (Bine, tind să cred că oamenii au stat aşa liniştiţi şi din cauza filmului, a cărei desfăşurăre nu te prea lasă să clipeşti des). Oricum ar fi, am rămas plăcut impresionat. Cu atât mai mult cu cât, la final, cei prezenţi şi-au luat gunoaiele singuri şi le-au depozitat la coş! Parcă aşa mai merge. Pentru puţin timp, mirosul de nachos şi popcorn cu unt s-a împletit cu cel al civilizaţiei emanate de aerul cald din Vest.
Ăsta e de fapt, Începutul!

La ce oră începe şcoala?

De ceva timp mă roade chestia asta. O fi trecut timpul aşa de repede peste mine, încăt să nu mai ştiu la ce oră începe şcoala? Am un început de Alzheimer şi nu ştiu?? De ce spun asta? Păi e simplu. În fiecare dimineaţă în drum spre redacţie nu pot să nu observ faptul că o grămadă de elevi îşi pierd timpul prin oraş deşi la acea oră ar trebui să îşi tocească funduleţul ăla gingaş în băncile din clasă.

Ca să fixăm spaţiul temporal, asta tot din manualele ălea aiurea de la liceu, trebuie să ştiţi că eu ajung la serviciu în intervalul 9.45-10.15 (da, ştiu sunt un norocs:P) şi străbat la pas o bună bucată din orăşelul de la poalele cetăţii. Nu există însă dimineaţă în care să nu mă intersectez cu copcii de liceu ori generală care, bănui eu, merg la şcoală la ora aia. Amu, când eram eu tânăr ficior, eu meream la şcoală de la opt dimineaţă, nicidecum la 10! Aţi putea zice, da mă, dar o fi pauza mare mă că aia îi intervalul ăla orar. Dar eu vă spun că ăştia micii nu-s în pauză. Adică nu ieşi în pauză în plin centrul Devei cu ghiozdanul în spate (de frică să nu-ţi fure playerul, că de caiete şi altecele nu poate fi vorba). Plus că toţi îs pe jumate zombie la ora aia, ceea ce mă duce cu gândul că o mare parte din ei s-au trezit de abia cu 10 minute înainte de a ieşi în stradă. Deci să înţeleg că s-a modificat orarul după cel european şi începem şcoala pe la 10 sau n-avem chef să ne trezim aşa de dimi, ca restul papagalilor din anii trecuţi?

Şi asta e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des. Frate, nu le mai place tinerilor să se trezească de dimineaţă. Să dormim până nu ne mai suportă patul, dă-o în măsa de oră de geogra', la ce tre' să ştiu eu că Berna e capitala Elveţiei? Evident, veţi spune că m-am trezit eu pensionarul de serviciu să fac morală, eu care mă duc la muncă în intervalul mai sus aminit. Nu e aşa, dar am constat că dacă am nevoie de ajutor, ia foc casa, vin cămătarii peste mine, între orele 08.00 şi 11.00, n-am la cine să apelez pentru că toată lumea Doarme!! Recunosc că în facultate n-am prea frecventat cursurile de la ora 08.00, dar acolo e cu totul altceva (prietenii ştiu de ce!) şi până la urmă, vorbim de o chestie facultativă, nu de ÎNVĂŢĂMÂNT OBLIGATORIU! Nu vreau să mă dau elev model dar sincer nu cred că, în liceu, am ratat mai mult de 20 de ore dis-de dimineaţă. Plus că, drumul de juma de oră până la şcoală era o reală plăcere. Vorbeam cu Bălă şi cu Efty de ne săreau capacele despre câte-n lună şi în stele.

Ca să închei că mă lungesc, nu înţeleg de unde atâta lene în curul noii generaţii? Ce să mai zică tata, care, săracul, s-a trezit 37 de ani la rând, în fiecare zi, la ora 06.00 pentru a pune pe masă ce-i mai bun pentru Claudel? Ce să mai zică acei elevi de la ţară care se trezesc cu noaptea-n cap ca să ajungă la şcoală, poate or scăpa şi ei de muncile de-acasă...

Recoltă de criză

Dacă tot suntem în sălbăticie, iacă ce creşte în grădina fermei Sav (Sat Sulighete, comuna Şoiuş) :)). Dacă ar fi fost toate legumele aşa ieşeam din criză:)). Mă întreb dacă după pozele ăstea schimbăm expresia "cu morcovu' în fund"?!

Cocalaro italiano... vero

Acum o seară am văzut un film tare fain. Videocracy se numeşte şi l-am urmărit la îndemnul solemn al lui Iuli, care spunea că a rămas profund impresionat de ceea ce a surprins Erik Grandini. Bineînţeles, ca cinfefil vi-l recomand şi eu la rându-mi pentru că e savuros. Şi nu e nevoie să îţi pui prea mult la muncă neuronii ca să înţelegi că, la o scară mai mică, România e aproape de Italia lui Berlusconi.

În fine, n-am de gând să fac o altfel de recenzie a filmului (pentru asta există blogul doamnei profesoare Adina, un adevărat cunoscător al finei pelicule). Nu asta e tema postului. Ideea de bază e că după vizionarea deliciosului film am tras concluzia că gândurile mele privind naţia asta de macaronari sunt în concordanţă cu realitatea, deşi... n-am apucat să văd "cizma" pe viu. E timp şi pentru asta. Ce zic eu aci? Simplu! Părerea mea, proprie şi personală:P e că italienii nu sunt altceva decât nişte români niţel mai avansaţi. Atât. Adică un pic mai mult gel în păr şi ceva mai mult make-up pentru signiorinas. De altfel, cred că termenul de cocalar a fost adus din Italia. Nu există bărbaţi mai libidinoşi decât italienii. Aici n-aveţi cum să nu fiţi de acord cu mine, dacă aţi văzut astfel de mascalzone pe străzile din Timişoara.

Italienii sunt un neam cu un coeficient de inteligenţă redus, puţin mai avuţi ca românii, însă la fel de puturoşi, indolenţi şi vulgari. Nu degeaba ţiganii s-au integrat cel mai bine în Italia. Nu degeaba românii merg la muncă acolo. Nu degeaba fotbalul (golănesc) e popular în Italia. Ca să nu credeţi că mi-s frustrat că italienii o au mai mare ca noi, vă sfătuiesc să aruncaţi o privire (fie şi pe google earth), în partea de sud a Italiei. Să îmi spuneţi mie dacă nu cumva viaţa din sud nu seamănă cu traiul nostru din România. Ar fi multe argumente care să susţină ideea că italienii ca popor sunt doar puţin diferiţi de români, dar cred că filmul lui Grandini va veni să sprijine ceea ce am spus eu aici.

Şi da, call it frustration, call it racism... eu urăsc macaronarii, broscarii, ţiganii italieni! Nu se trage de la Mailat, nu se trage de la Pippo Inzaghi. Nu se trage de la Mafie. Se trage de la faptul că italienii se cred atât de tari, când ei de fapt nu sunt decât nişte nefericiţi avantajaţi de poziţia geografică!

România Bute!!

Iată încă o mostră că românii nu ştiu să îşi aprecieze valorile. În noapte de vineri spre sâmbătă, Lucian Bute îşi va apăra titlul de CAMPION MONDIAL IBF la categoria supermijlocie în faţa americanului Jesse Brinkley. Aşa cum ne-am obişnuit deja, meciul va avea loc la Montreal, acolo unde campionul nostru va boxa în faţa a peste 15.000 de oameni, într-o gală în care se vor mai lupta şi Jojo Dan şi Alexandru Deaconu.

Gala din Centre Bell va fi tansmisă în direct de ESPN (!) astfel că worldwide, meciul lui Bute va putea fi urmărit în peste 15 ţări, de pe cinci continente, însă... aşa cum era de aşteptat, printre acestea NU se află şi România!!! Acest lucru denotă o crasă lipsă de respect din partea televiziunilor de la noi, care nu s-au înghesuit să transmită marele meci al românului nostru. Evident, dacă ne gândim că nu pot scoate bani din reclame la fel ca la fotbal, pentru că, dacă Bute al nostru îi dă somnic pufos americanului în, să zicem, primele trei runde, cum sper de altfel să se şi întâmple, televiziunile rămân cu calupurile de publicitate dintre reprize nedifuzate şi astfel bani ioc. Ruşinos şi jenant de-a dreptul. Bine că văd bine mersi Victoria Brăneşti cu cocârjaţii din vale. Bine că văd meciul păcii dintre ultimele clasate în Italia şi Spania, bine că îl văd pe Tamaş cum înoată în meciurile celor de la WBA. Bine că văd femei goale pe sport.ro la ore târzii. Bine că îl văd pe marele, imensul, unicul bişniţar numărul unu' dân Rromânia, Giovani Becali cum se screme să dea şi el două vorbe şi ălea pline de prostie pe GÎSÎPÎ. Bine că îl văd pe Mironică cum face o caterincă leşinată despre N'doye şi ai săi 10 căţei pufoşi... În condiţiile ăstea, am să caut pe net un stream live şi am să urmăresc lupta lui Lucian, unul din cei mai mari sportivi din România ultimilor ani!

Despre câinii comunitari II

Am rămas dator cu părerea mea vizavi de câinii vagabonzi. E una cât se poate de simplă. Eu iubesc câinii şi mi-aş lua unul în momentul ăsta dacă aş avea unde să îl ţin, fără să îmi bat joc de el sau de mine. Dar, cu privire la câinii aştia comunitari ce mişună pe la noi prin oraş nu sunt de acord.

Eram pro ideii de a-i strânge pe toţi şi a-i duce la un adăpost, însă cum din postul anterior am stabilit că nu se prea poate am rămas chitit pe o variantă. Câinii bătrâni, bolnavi, uscaţi- prinşi şi eutanasiaţi că şi aşa se chinuie pe stradă. Cei micuţi, cuddly, fluffy, sănătoşi tun să fie daţi spre adopţie. Însă, aici apare problema care pe mine mă irită la maximum. Nimeni n-ar sări să adopte unu-doi, dar, în schimb toţi bat din gură. "Cum să îi omorâm, n-aveţi milă? Domnule sunt fiinţe ca şi noi!!" Oamenii ăştia pro-câini de pe stradă n-ar lua unul în ţinere nici picuraţi cu ceară. De lătrat însă îs buni până la Dumnezo şi înapoi. N-am în cap decât babele ăstea care n-au ce face şi le dau de mâncare pe la colţuri, sau le aruncă de la geam una-alta. Numai aşa am eu în jurul blocului o haită, care când se apucă seara să latre la lună trezeşte tot cartierul. Nu şi pe baba ce le dă de papa. Ea doarme liniştită că i-a hrănit şi ei au dat din coadă recunoscători. Dacă îi să o iau şi să o întreb de ce nu ia unu' acasă, cred că n-ar dura mult şi mi-ar spune că-s impertinent şi obraznic şi derbedeu şi vagabond şi că pe vremea ei....

În fine, dacă tot nu le convine să îi ia acasă, aci, sau la ţară să nu mai dea din gură într-una şi să lase primăria să îi ia pe toţi şi să îi termine sau să îi întreţină în adăposturi (atunci când ai unul:P) Dacă sar de cur în sus, atunci să poftească să vază frumoasele exponate de pe strada Horea, Bl.88. Hrănite, sănătoase cu hrana lucioasă. Mulţumită babelor inimoase!!

Despre câinii comunitari

Ştiu, povestea e lungă. Avem milioane de câini pe străzi, nimeni nu ia atitudine, bla şi bla şi bla. O să mă refer strict la orăşelul nost mic şi drag, Deva. Problema e că de doi-trei ani încoace, străzile oraşului sunt pline de patrupede fără adăpost. Au mai fost, ici-colo câteva cazuri de atac, însă nu foarte serioase. Cu toate acestea, într-un oraş ce se vrea european, câinii nu trebuie să mişune la fiecare colţ.

Eeee, şi cum câinii sunt la fiecare pas, administraţia locală s-a bătut cu bordura în piept, cum că în scurt timp totul se va remedia. Pe scurt, vom avea un adăpost pentru câinii vagabonzi, undeva în afara oraşului şi iacă aşa toată lumea va fi fericită. Şi rând pe rând, primarul, viceprimarul, city-managerul(!), al doilea viceprimar s-au întrecut care mai de care în promisiuni cum că, în cel mai scurt timp posibil, câinii nu vor mai umbla cu colaci în coadă la Deva. Fireşte, ca orice cetăţean ce a primit găleţi, umbrele, agende, pixuri şi brichete la alegeri, am mai pus botu' (dacă tot e vorba de căţeluşi) încă o dată. Ba chiar mi-am şi imaginat cum coboară băieţii de la serviciul de ecarisaj, ca în desene, şi prind căţeii cu pricina cu diferite ustensile de ălea funny. Mi-am zis, frăţică să vezi amu' că nu se mai aude nici un lătrat, nu mai calc în răhăţei, nu mai stau cu morcovelu' în fund când trec pe lângă vreo haită, nu mai văd urmă de câine în sensuri giratorii, pe trotuare, în parc şi aşa mai departe. (Trebuie menţionat că I'm not a dog hater, din contră!). Aşa... şi pe când visam eu cu ochii deschişi la a dog free town, realitatea mă loveşte în faţă.

La începutul lunii viitoare (care trebuia să fie sfârşitul lunii trecute) se deschide mult-lăudatul adăpost!!! Uraaaa...no more ham-ham on the streets! O să pot să cânt şi eu fericit, "Bau uau ipi io ipi iei, where my dogz at??
Îmi zic, ludu tată, iacă mă politicenii ăştia se mai şi ţin de cuvânt câteodată. Cu întârziere, dar ce mai contează! Mâţele n-or să mai stea cocoţate pe garduri, babelor nu le va mai fi teamă cu covrigu' în mână!!

Dogshit! Adăpostul ce se va deschide la Sântuhalm (aci la doi paşi de Deva) are doar... 50 de locuri!! Cum 50 de locuri?? Păi şi unde intră câinii?? 50 de patrupede îs numa' de la mine din cartier şi până la piaţă! Vreo 15 îs numa în giratoriile de prin centru! O să facă o selecţie, sub sloganul numa' 50 îs norocase?? Sau cum îşi imaginează ei că o să scape oraşul de câini. Oare câinii o să ajungă acolo prin rotaţie?? Câte trei zile solitary confidement for you ma' dogg... De ce mai fac adăpostul, dacă el va găzdui numai 50 de câini?? Încă o ţeapă, alţi bani investiţi degeaba. Toate acestea în timp ce eu trebuie să stau calm când trec printre burcuşii de la bloc!

Cât despre părerea mea despre ce trebuie făcut cu căţeii de pe străzi, în postul următor.

Au revenit broscuţele!!

Nu, nu vorbim de micuţele maşini de la Wolkswagen. Nici de vreo invazie apocaliptică de broscuţe. Vrobim de unul din cele mai cunoscute simboluri ale Devei. Da, ştiu nu are nici o legătură reală cu oraşul de sub cetate, dar revenirea lor e importantă. Ce tot îndrug aici? Păi iaca, au revenit în faţa Prefecturii!! Cel mai popular loc de întâlnire din Deva are de câteva zile o nouă înfăţişare. Fântâna arteziană din faţa Prefecturii a fost complet reabilitată şi arată mai bine ca niciodată. Broscuţele au primit un luciu nou şi au acum parcă mai mult suflu ca niciodată. Mă bucur CĂ COnisilierii Judeţeni au luat în calcul modul în care arăta fântâna cu pricina şi în decurs de doar câteva luni au adus-o din nou la viaţă! Aşa că de amu pot să îmi dau din nou întâlnire cu oamenii la broscuţe şi nu în faţa prefecturii sau la intrarea în parc!!

Relaţii virtuale

Trăim într-o lume dominată de internet. Nu ai net, nu exişti. De la pişpirelul din faţa blocului, la mătuşa din micuţul oraş minier, toţi au internet. Twitter, facebook, hi5 şi inevitabil messenger. Companiile multinaţionale se plâng tot mai mult de faptul că angajaţii lor pierd prea mult timp citind presa online, vizualizând profiluri de piţipoance şi cocalari sau râzând la compilaţiile cu căzături ale beţivilor pe youtube. Internetul şi tehnologia din ce în ce mai avansată influenţează, vrem nu vrem şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Cu prietenii cei mai buni, cu colegii de serviciu sau cu jumătatea. Spuneţi-mi că nu v-aţi disperat niciodată când aţi văzut că prietenul/prietena nu ţi-a răspuns la sms în două secunde şi trei mişcări. Sau că aţi văzut că vorbeşte parcă prea mult cu unul şi altul pe mess, iar pe voi nu vă bagă în seamă. Sau că admiră îndelung poza piţipoancei de peste drum de pe hi5 sau feisbuc.

Părinţii noştri aveau dreptate. "Mă copcile, pe vremea noastră ne vedeam la baluri, jocuri, discotecă şi rar la plimbări în parc sau la film. Amu, parcă nu puteţi respira dacă nu tastaţi fie pe mobil, fie pe lectoc câteceva cu restu'. Ce ăla tuităr, haifaiv sau feisbuc. Când ni se făcea şi nouă o poză-două eram în culmea fericirii. Acu' la tot pasu' vezi mândre cocoţate pe mobilă, sau lângă teracotă cu carpetă pe perete, doară-doară o ieşi o poză bună de pus pe niet". Am stat şi am cugetat de curând cu un precin şi să ştiţi, deşi există riscul să credeţi că sunt de modă veche, că părinţii noştri nu sunt departe de adevăr.

Hai zi, că nu te-o mâncat în curuleţ să te uiţi în mesajele ei/lui să vezi dacă nu cumva îi vreun gajic/gajică cu care să vorbească cine ştie ce. Parcă şi văd tonele de astfel de mesaje. "Auzi pisi, eu una m-am săturat să văd că stai pe mess şi nu mă bagi în seamă. Ştiu că cu altele vorbeşti şi că de mine te-ai plictisit. N-ai răspuns la buzz şi ştiu că eşti la calc. M-am supi să ştii!"....sau... "auzi mă, dar tu chiar crezi că eu îs asa de proastă să cred că nu te uiţi la picioarele lu' ştorfelina aia pe feisbuc? Hai mă leşi că toţi din gaşcă salivaţi după ea. Eu dacă îmi pun o poză în care îs mai aranjată oţâră repede zici că îs piţipoancă..." sau... "ţi-am dat sms de juma' de oră şi tu nimic. Chiar să vorbesc de unul singur aici şi tu să te prefaci că nu exist. Am văzut că ai postat repede pe twitter nu ştiu ce mesaj, da mie n-ai putut să îmi răspunzi la un amărât de semese. Ejti najpa!". Şi exemplele pot continua la infinit.

Ideea e că ne complacem în aceste lucruri fără să facem nimic pentru a schimba cât de cât situaţia. Suntem dependenţi de sms, post şi poze pe net. We like checkin' up on people. A lot! Parcă prea mult totuşi! Şi acu deşi există vorba aia cu care ne minţim cu toţii.,"mă, aşa îmi vine să mă duc undeva unde n-am semnal. Aşa îmi vine să îmi opresc telefonul să nu mai sune, să nu mai caut pe nimeni şi să nu mai fiu căutat. Jur că de mâine nu mai intru pe mess sau pe facebook!", serios acum, vorba lui Costel, "cât căcat pot să mănânci?... ia încercaţi să faceţi un mic experiment. Mergeţi la ţară fără telefon sau laptop. Vedeţi cât rezistaţi.... Un prieten de-al meu spunea odată că ar încerca să meargă la o mănăstire unde să nu aibă parte de nici un fel de tehnologie, aşa, vreo două săptămâni... Fac un post cinste pe facebook şi un anunţ pe twitter... hai şi un mass pe messenger cu cel care face lucru ăsta!!:P

Lene, lene şi iar lene

Că bine zice un precin. Mă, ai blog, măcar scrie şi tu oţără mai mult! Chiar aşe lene să îţi fie, de nici să tastezi nu îţi mai arde? Şi dreptate are. N-am mai scris nimic de hăhăăăă. Şi nu că n-aş mai fi făcut nimic interesant sau aşa, doar că, într-adevăr mi-e o lene de mă doare. Mai ales după o zi de lucru. Nu sap şanţuri, nu înalţ ziduri, nu mă sui pe acoperişuri. Dar, totuşi parcă atunci când mă întorc în camera mea friguroasă nu prea mai am chef de scris. Paradox interesant. Jurnalist (aspirant) să n-aibă chef să scrie. În fine. Doar ştiţi că n-am toate ţiglele pe casă.

De făcut n-am făcut chiar lucruri ieşite din comun, m-am bucurat de ultimele zile cu prietenii, care în scurt timp iau calea Timişoarei, văzut-am câte un film bunicel şi am mâncat, ca de obicei, fotbal pe pită. Peste câteva zile o să ating 5 luni ca jurnalist în devenire!!:D. Am doborât şi un mic record. Am adunat 1 an şi o lună de când n-am mai pus piciorul într-un club. You know, dance, commercial, piţipoance, redbull cu jack şi alte cele. Am mai reuşit şi performanţa de a nu mai asculta o manea cap-coadă de vreo trei luni şi ceva (nu că aş fi practicat sportul ăsta), dar e ceva trăind într-o lume din ce în ce mai manelizată. Sigur, frustrări am adunat cu carul, dar cum spuneam mi-a fost prea lene să le expun aci, dar promit că ii dau drumul. Frankly, mi-am cam dedicat timpul liber prietenilor pentru că ştiam că pleacă şi m-am cam lăsat pe mine puţin deoparte. Însă, pentru asta sunt serile răcoroase de toamnă, nu ? Mi-e cam greu să mă obişnuiesc cu gândul că după trei ani rămân acasă toamna şi nu plec la TM. Sigur, am să merg cât pot de des pe Bega, dar sincer, deja îmi e dor de meciurile Elbei, de Dan Păltinişanu, de Unirii sau de întâlnirile cu colegii la Kikilescu. Evident şi viaţa de cămin îmi lipseşte. Doar e vremea zacuscăi, nu?...mi-e dor de Happy şi de plimbările din primele zile de prin complex. Mi-e dor deja de Mitzu, Trauş, Olteanu, Negrei şi restul nebunilor. Mi-e dor chiar şi de "sicuţa" de la poartă. Mi-e dor de fotbalu' de la nouăşpe...dar hai să nu mă mai plâng atâta că doar tot o să fiu bănăţan de două ori pe lună!:D Cu toate astea, orăşelul nost' micuţ tot mai are câteceva de dat. Un karaoke, o seară de bârfe şi o plimbare pe centru. Poate mai descopăr şi câte o carte bună şi un documentar pe seamă. Lista cu filme e deja începută, serialele aşteaptă şi ele. Sănătos să fiu. Revenind la frustări, frământări, critică şi alte cele, vin şi ălea, că doar tărtăcuţa asta n-a intrat chiar de tot în repaus...so, voi ăia 10 ce îmi citiţi blogul, be afraid... be very afraid... că dau drumul la aberaţii!