Aproape toţi care mă ştiu o ţâră mai bine ştiu că nu mă dau în vânt după toamnă. Urăsc faptul că tot ce o fost verde de-a lungul verii se uscă şi cade pe jos, urăsc zilele ploioase şi vântul rece. Am însă o adversitate pentru luna noiembrie. E luna ce face trecerea de la toamnă la iarnă. Nu ştii când e soare sau când plouă zile-n şir sau când vine o ninsoare ce "ia pe nepregătite" autorităţile în fiecare an. Cu toate acestea motivul pentru care urăsc cu desăvârşire această lună a anului e unul ceva mai personal.
Timp de peste 15 ani, aproape fiecare sâmbătă din viaţa mea era dedicată exclusiv plecării la ţară. Fie că era caniculă, fie că era ger sau ploaie mocănească, cei trei Sav mergeau la bunica în vârful dealului. Să nu înţelegeţi că nu îmi făcea plăcere, ba din contră dacă aţi mai citit blogul aţi observat că uneori mi-e dor de zilele acelea, dar ultimii ani plăcerea mersului la ţară s-a cam dus. Asta pentru că bunica a îmbătrânit vizibil şi cu toţii ştim ce înseamnă asta. De ea are grijă tata, acum pensionar cititor de ziare rând cu rând, pagină cu pagină. Practic, în ultimii ani, patru zile din şapte tata şi le petrece în casa în care a crescut. Are grijă, ca mama lui să n-aibă nici o grijă (de asta e un model demn de urmat, dar asta într-un alt post). Vara ştiţi cu toţii cât de fain poate fi la sat. Însă toamna şi iarna nu sunt chiar aşa de dulci. Noaptea vine mai repede, timpul trece încet când nu prea ai vecini în zonă (toţi au murit de bătrâneţe), iar când mai duci şi grija unei mame de 86 de ani lucrurile nu mai sunt chiar aşa de drăguţe. Şi aici ajungem la luna noiembrie. Plouă două-treimi din ea (uneori mai şi ninge), cărarea spre casă e din ce în ce mai nămoloasă, iar pentru un bătrân care de abia merge toate astea sunt doar o povară în plus. Astfel că, pentru tata luna asta şi iarna în sine se dovedesc a fi cu fiecare an, din ce în ce mai lungi şi istovitoare. Cu ghetele în picioare de pe la jumătatea lunii, cu blugii ridicaţi în sus ca să nu se murdărească, cu plasele în mână şi vântul în faţă, cu gândul la ce va găsi dincolo de poartă, tatăl meu petrece aproape jumătate din lună la ţară. Aşa că poate înţelegeţi de ce eu nu mă dau în vânt după luna noiembrie. E începutul unei perioade din an care trece extrem de greu pentru stâlpul familiei şi implicit pentru ceilalţi din jur.
Timp de peste 15 ani, aproape fiecare sâmbătă din viaţa mea era dedicată exclusiv plecării la ţară. Fie că era caniculă, fie că era ger sau ploaie mocănească, cei trei Sav mergeau la bunica în vârful dealului. Să nu înţelegeţi că nu îmi făcea plăcere, ba din contră dacă aţi mai citit blogul aţi observat că uneori mi-e dor de zilele acelea, dar ultimii ani plăcerea mersului la ţară s-a cam dus. Asta pentru că bunica a îmbătrânit vizibil şi cu toţii ştim ce înseamnă asta. De ea are grijă tata, acum pensionar cititor de ziare rând cu rând, pagină cu pagină. Practic, în ultimii ani, patru zile din şapte tata şi le petrece în casa în care a crescut. Are grijă, ca mama lui să n-aibă nici o grijă (de asta e un model demn de urmat, dar asta într-un alt post). Vara ştiţi cu toţii cât de fain poate fi la sat. Însă toamna şi iarna nu sunt chiar aşa de dulci. Noaptea vine mai repede, timpul trece încet când nu prea ai vecini în zonă (toţi au murit de bătrâneţe), iar când mai duci şi grija unei mame de 86 de ani lucrurile nu mai sunt chiar aşa de drăguţe. Şi aici ajungem la luna noiembrie. Plouă două-treimi din ea (uneori mai şi ninge), cărarea spre casă e din ce în ce mai nămoloasă, iar pentru un bătrân care de abia merge toate astea sunt doar o povară în plus. Astfel că, pentru tata luna asta şi iarna în sine se dovedesc a fi cu fiecare an, din ce în ce mai lungi şi istovitoare. Cu ghetele în picioare de pe la jumătatea lunii, cu blugii ridicaţi în sus ca să nu se murdărească, cu plasele în mână şi vântul în faţă, cu gândul la ce va găsi dincolo de poartă, tatăl meu petrece aproape jumătate din lună la ţară. Aşa că poate înţelegeţi de ce eu nu mă dau în vânt după luna noiembrie. E începutul unei perioade din an care trece extrem de greu pentru stâlpul familiei şi implicit pentru ceilalţi din jur.
