New Year Resolutions

Şi iacă mai îs numa câteva ore şi se duce şi 2010. Un an tare fain şi tare bun pentru mine. De altfel, când cei de lângă tine sunt sănătoşi, făloşi şi frumoşi totul e excelent. Pot spune cu siguranţă că anul ăsta ce se grăbeşte să predea ştafeta lui 2011 a fost unul de pomină. N-aş vrea să exagerez, dar cred că e cel mai bun an de când am apărut eu pe lumea asta, într-o după-amiază ploioasă de iulie. Infinit mai bun decât 2009, an în care am pierdut prea mulţi oameni grozavi...

N-are rost să vă plictisesc (pe voi cei 5 cititori ai acestui blog) cu ce am făcut eu de anu' ăsta o ieşit aşe de fain. În fond, totul a mers strună. Am pus capăt celor trei ani de facultate, în care am învăţat atâtea şi în care am dat peste nişte colegi care mi-s tare dragi. Am intrat şi la master, ca să termin odată cu toată şcolăria asta. Jurnalism sportiv. Nu e chiar ca la carte, da' nu mă pot plânge. Măcar nu-l plătesc. Apoi am păşit timid în presa scrisă. Cea locală. E frumos, dar mai am muuuuuuuulte de învăţat, multe de pus la punct. Uşor-uşor însă se deschid unele uşi şi asta cred că e bine. Timp este, nu disperăm încă. În rest... am zburat cu balonul, am vizitat în sfârşit o capitală europeană de mare ţinută, m-am bucurat de părinţi, de prietenă şi de prieteni. M-am obişnuit repede cu gândul că prietenii mei sunt în alte oraşe, iar eu am rămas aici, paznic la porţile cetăţii. M-am obişnuit cu tata, care s-a obişnuit cu pensia, dar şi cu desele navete la ţară la bunica. Cu mama, care s-a obişnuit cu desele navete ale tatei, cu faptul că al ei bărbat duce acum gunoiul, face piaţa, ascultă în neştire radio şi citeşte presa cap-coadă în fiecare zi. Cu al ei copil care nu mai pierde timpul aiurea şi care mai dă (din când în când) bani în casă...

Ce vreau de la 2011, dacă tot e vorba de rezoluţii tipic americane? Să treacă încet să avem timp să ne bucurăm de ceea ce e în jurul nostru. Să facem din orice lucru mărunt o sărbătoare. Să fim mai atenţi cu cei din jur, că nu ştii când o să te trezeşti singur şi buimac. Să văd încă o capitală europeană (fie ea şi Bucureşti), să mă plimb pe străzile răcoroase ale Sibiului şi ale Braşovului, să redescopăr Clujul. Să încerc să iau carnetul. Să nu mai uit zilele de naştere ale celor ce contează pentru mine. Să schimb template-ul blogului (dacă nu mă încumet cumva să cumpăr un domeniu). Să văd trilioane de filme bune. Să ciulesc urechile mai bine la sfaturile celor mai vechi în branşă. Să rămân into the wild.
Sunt sigur că voi găsi 2011 motive, pentru a face din anul ce bate la poartă, unul la fel de bun ca cel ce tocmai se termină. Trebuie profitat, dacă tot vine 2012, nu?!:P

Pârtieeee. Sau nu.

Imediat ce s-a pus stratul ăsta sănătos de zăpadă peste urbe, am încălţat ghetele, mi-am pus mănuşile şi căciuloiu şi am ieşit afară la o gură zdravănă de aer rece. Aşa prin ninsoare. După atâtea sărmăluţe, cante de vin şi păhărele de ţuică, platouri imense cu prăjituri, râuri de sucuri, boluri cu salată beouf şi pită albă de cuptor, era şi cazul să fac o plimbare prin "natură".

Şi-am ajuns inevitabil şi pe strada pe care, când eram tânăr ficioooooooor, mă dădeam cu sania de zor. Eu, şi restul copciilor din Deva. Măi, şi pe strada cu pricina, pitulată bine la poalele cetăţii, sticlăăă frate. Zăpadă uşor bătătorită, o pojghiţă fină de gheaţă. Străduţa strălucea mai ceva ca trambulina de la Garmisch. Şi-am luat-o uşor la pas, că sanie nu mai am de prin liceu (damn!!) să văd cum mai şade treaba. Am dat ocol gardului în care ne propteam când aveam prea mare viteză şi am urcat îmbujorat. Nu mare mi-a fost mirarea să văd că pârtia noastră din copilărie era populată de fix PATRU, PATRU, copii! Fără să pun la socoteală părinţii care împingeau din spate săniuţele piticilor. Păi când eram eu aşe mai copiluţ, patru stăteam în faţă să conducem "trenuleţul" de 20, uneori chiar 30 de sănii. Şi cu greu ne făceam loc prin zecile de copii care nu se încumetau să se "înhame" la Acceleratul din Progresu'. Păi cum să fie patru copii pe pârtie acum? Păi numa' patru eram pe scară la prima strigare în vacanţa de iarnă. Iar până la pârtie mai strângeam încă cel puţin 10-15 camarazi.

E trist să vezi că pruncii de acum nu se mai bucură de iarnă aşa cum o făceam noi. Să vezi patru copilaşi într-un loc în care nu mai departe de 10 ani mişanu săniuţele de ziua până seara, spune multe despre modul în care generaţia asta nouă se bucură de diferite lucruri. Unde mai pui că şi cei patru copilaşi erau "secondaţi" de părinţi care vegeheau ca nu cumva să se întâmple ceva cu odrasla lor. Păi eu plecam de acasă, îmi luam mănuşile de pe calorifer (mama le punea ca să-mi ţină de cald), îmi beam pe fugă cana mare de cacao cu lapte, luam săniuţa în spinare şi până seara nu mai călcam pe acas'. Zăpada şi bătăile cu bulgări ţineau de foame, iar coborâşurile în mare viteză, derapajele controlate şi căderile inevitabile ţineau de sete. Ţin minte cum băteam pe la porţi pentru o sticlă cu apă, când ne săturam deja de păpat zăpadă şi când turnam seara la plecare, din aceeaşi sticlă, apă la mijlocul pârtiei, pentru ca până dimineaţă să îngheţe, doară-doară om lua viteză şi mai mare a doua zi. Sau cum orice şofer ce încerca să "cucerească" pârtia devenea, brusc, inamicul numărul unu al găştii. Ori cum săreau scântei cănd tălpile săniilor "agăţau" gurile de canal ce ieşeau la suprafaţă ca petele de ulei în cursele de Nascar. Ori când blugii lui Mircea se făceau "beton armat" de la zecile de ture în care cârmuia cu dibăcie şarpele multicolor pe pârtie-n jos... Cred că de-ar şti mama în câte locuri am dat cu curu' de gheaţă sau de câte ori treceam razant printe copaci pe "pârtia morţii" cum îi spuneam noi, cărării ce ducea spre Viile Noi, prin spatele cetăţii, m-ar altoi bine bine.

Şi uite aşa, copii de astăzi nu ştiu ce înseamnă, ceaiul cald de acas' după o zi frumoasă pe pârtie, nu ştiu ce înseamnă ciorapii de lână aşezaţi între elemenţii calorfierului din baie, pentru ca a doua zi să ţină din nou de cald în ghetuţele primite cadou de la Moşu', nu ştiu ce înseamnă bujorii roşii reflectaţi în ochii bunicului ce unge tălpile săniuţei cu slănină...

Sport. Sex. Reclame

Ori fi ele citite, da-s pline de prostii. Despre saiturile celor două "mari" ziare de sport de la noi vorbesc. Prosport.ro (ProSteaua.ro) şi Gsp.ro (Gigi şi prietenii, pentru cunoscători). Ştiu că-s undeva în topul celor mai citite, vizionate, cum vreţi voi, saituri din Ţară. Drept dovadă şi eu dau refresh cam la juma' de oră ca să aflu ce mai îi nou în sport (mă rog, fotbal mai mult decât sport). Amu nu vreau, şi nici nu mă pricep să vorebesc despre modul în care arată, care îi mai practic, care îi mai http sau mai www sau mai nu ştiu cum din cele două. Nu vorbesc nici despre conţinut (am vorbit destul la şcoli despre asta) şi nici n-aş mai avea spaţiu şi voi răbdare să cetiţi aşe ceva pă blogu' aista. Vreau să mă refer, strict, la primele două lucruri care mă enervează când intru pe site-urile ăstea.

Prosport

Recunosc că am aşa o afinitate pentru ziar, aşa că şi pe site e normal să intru ceva mai des (de fapt şi acum e deschis un tab în browser), dar asta nu mă împiedică să îi dau vreo două sudalme. Are o hibă mare. Face comerţ cu sex. Ştiu, pentru unii sexul e un sport veritabil, uneori extrem, uneori plictisitor, dar de aici până a-l promova la fiecare scroll al mouse-ului mai este mult. Nu este locşor, între articole, ştiri şi poveşti să nu vezi vreun sfat de pe "faimosul" sexgen. "Află cum să îi faci sex oral prietenului mai bine". "Stai capră în 10 poziţii diferite. Click pentru galerie foto". Apoi mai îs legăturile la saituri de ălea imbecile de tot, unde, lăbarii pot vedea ceva mai mult decât poze. "Video. Trei studente petrec de minune în club". "Află căror vedete le place să îşi arate fundul". "Top 25 de poze cu Adelina Pestriţu (cine plm îi asta?)". Azi, de pildă, pe la mijlocul saitului stă scris mare: "Ioana Popescu i-a făcut sex oral lui Mutu în nouă poziţii diferite" (cum puşca lată a lu' Ilea faci un mumu în 9!!! poziţii diferite??), iar lângă: "Cât de repede trebuie stimulat clitorisul" (cât de repede poţi, până nu fuge bănuiesc). Bineîneţeles nu o să fiu absurd şi o să spun că o trimitere către un sait ca cel al dilemei vechi de exemplu ar fi mai benefic, că na, cu toţii ştim ce fel de oameni citesc saiturile de sport, dar totuşi puţină decenţă nu strică. N-aş vrea ca pruncul meu să mă întrebe într-o zi când are loc Campionatul Mondial de Sex Imaginar sau cum poate juca Mutu la două, trei, chiar patru porţi într-o noapte de Champions League.

Gazeta Sporturilor

La gîsîpî ne lovim de o altă problemă. Reclame. Frate, la gîsîpî şi tanti florica de la şapte îşi poate pune un banner cu roşiile ei de grădină bio, că nu se supără nimeni. Idee e să mai găsească şi loc. Pentru că pe saitul "gazetarilor" reclamele îs în unele zile mai numeroase decât articolele bune. Nici nu deschizi bine site-ul că deja te-au şi bombardat vreo 3-4 reclame din prima. Dacă ai ghinionul să mai ai şi un calculator cam încet (aşa cum am eu la lucru) mai bine dai o fugă pân' la chioşc şi ei varianta tipărită, că e mult mai rapid. Cred că pot număra cel puţin18 etape de blesteme, pomelnice şi alte cele la adresa lor. Mi-au mâncat dimineţile şi amiezile reclamele lor la calculatoare, digi sport, dolce sport, concursuri vodafone, cosmote, orange şi alte cele. Ştiu, saiturile trăiesc prin reclamă. N-ai reclamă, n-ai bani. Şi cum GSP cică îi cel mai vizitat sait din România s-or înghesuit tăte firmele să îşi promoveze imaginea. Şi cum lu' nea Felix nu îi ajung niciodată bani, hop banner cu CRBL şi copcilu' lui, hop un laptop zburător de la Altex, hop ofertă la Opel în prag de criză. Aşa că dragi gspişti lăsaţi-o mai lejer cu reclamele că şi aşa aveţi bani gârlă din vânzarea DVD-urilor de colecţie cu ziarul şi puneţi mâna de faceţi un sait mai frumos, în care să văd din prima faţa Campioanelor Europene, fără să mai dau un click-două în prealabil ca să ascund reclama la noul Volkswagen care nu mi-l permit.

Creşte văzând cu ochii

Bun, orăşelul nostru mic în care de regulă nu se întâmpla nimic, a prins viaţă. Ultimele două săptămâni au adus atât de multe devenilor încât nici nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atâta agitaţie şi voie bună. Şi asta pe criză oameni buni! Pentru unii or fi lucruri mărunte da' pentru noi ăştia de sub cetate lucrurile ăstea îs tare faine şi ne mândrim cu ele, că doară de aia suntem ardeleni!

Pe repede înainte, anu' ăsta aşa crizat a adus un Târg de Crăciun mai bogat şi mai fain ca niciodată. Primarele nostru a hotărât ca hăi mici şi părinţii lor să se bucure de iarnă exact la poalele cetăţii într-un platou care servea ca parcare pentru oamenii care urcau cu telecabina spre cetate şi a ieşit un târg tare mişto fără prea mult kitsch, scăldat în abundenţă în vin fiert şi turtă dulce, unde devenii au putut degusta până şi din doi tauri mari proţăpiţi (şi deşi era "doar" 7 lei suta de grame, mă jur că astăzi după trei zile de târg nu mai erau nici oasele la standul cu pricina). Colindele răsunau fain frumos din grumazu' marilor artişti chemaţi să ne încânte, în timp ce hăi mici se dădeau voioşi cu patinele, în unul din cele mai mari patinoare din judeţ, cam singurul acoperit de prin zonă. Şi ca... cadourile administraţiei locale pentru locuitorii urbei să fie şi mai faine, Consiliul Judeţean a redeschis Teatrul de Artă din Deva (fost Teatru de Estradă, şi ăla cam singurul de prin zonă). După mai bine de 20 de ani de renovări (DA, 20!!) devenilor le-a fost redată instituţia de cultură. Investiţiile de vreo 2 bulioane de euro au scos la suprafaţă un loc de la care mulţi locuitori ai oraşului îşi luaseră gândul. Teatrul, rebotezat acum, ca Teatru de Artă arată într-un mod extraordinar şi drept să fiu nu mă gândeam că astfel de lucruri se pot întâmpla sub cetate. Festivitatea de inaugurare (la care am participat pă moca, că deh ăsta-i privilegiul presarilor) a fost una de-a dreptul grandioasă. Parada clovnilor, fanfara Peneş Curcanul, trubaduri, saltimbanci, aruncători de flăcări, statui vii....un spectacol total. Unde mai pui că în foaierul teatrului a expus însuşi marele Ştefan Popa Popas, care între două vorbe a mai şi schiţat câte un portret-două celor dornici. Au urmat apoi primele piese de teatru. Două la număr, o veritabilă reprezentaţie a Teatrului Notarra care a primit ropote de aplauze din partea deveanului reîntâlnit cu cultura. Am aflat apoi că toate invitaţiile pentru week-end se epuizaseră şi m-am convins la cea de-a treia piesă de teatru la care am fost, unde cu greu ai mai găsit un loc în sala-i minunată.

De un astfel de week-end aveam nevoie, noi, cei de sub cetate. De astfel de lucruri are nevoie orăşelul nostru. De o deschidere spre cultură. De un teatru de renume. De ceva... puţin mai altfel. Şi... surprizele nu se opresc aci. În două zile se dă drumul şi Aqualand-ului (complex de bazine asemeni celui de Braşov), deja şi văd coada de la inaugurare. Umblă vorba prin târg că va veni şi rândul unui bazin olimpic de talie europeană fix la baza cetăţii, şi bag de seamă că primarul are ceva planuri şi cu cinematograful din centru. Centru care va fi şi el complet reabilitat începând din primăvară. Nu ştiu vouă, dar mie mi se pare că oraşul creşte văzând cu ochii. Mă bucur că mi-s martor şi eu la schimbare. Mi-s mândru de urbea mea!

Când hormonii îţi joacă feste

Mă, există momente când hormonii joacă rău de tot. Mă şi n-ai ce face. N-ai cu cine, n-ai unde şi mai rău (pentru unii) n-ai nici cu ce. E, dar nu e vremea să disperăm pentru că s-a găsit o metodă foarte eficientă de a ţine sub control hoardele neastâmpărate de hormonei. Cum? Prin muzică! Da, m-aţi auzit bine, prin muzică! Acu' ştiţi şi voi cât îi de populată industria asta cu bambine de ăstea din plastic de behăie, gem şi se freacă de alte cele pe la televizor, în special pe plaiurile noastre. Da' io nu pe ălea vreau să le bag în seamă (găsesc ei papagali, pardon, sponsori, pardon, ţuţurei şi iubiţei). Eu mă refer la Rihanna.

Nu încape îndoiala că fata îi bună de tot. Toată lumea ştie. Fie că îi brunetă, roz, şaten ori roşu aprins în cap, nu contează. Tânăra de 21 de ani, originară din Insulele Barbados a spart toate topurile încă de la debut şi a urmat apoi gradual evoluţia oricărei dive made in USA. De la fetiţă dulce, inocentă la o fată sexxy, dirty, provocatoare (urmăriţi traiectoria Christinei Aguilera şi a lui Britney). Acu' apetisanta artistă a ajuns la apogeu. Videoclipuri de ălea grele, ipostaze hot, melodii aşe mai porno, ce mai... tot tacâmul. Măi frate şi rupe topurile ba cu Eminem, ba singură, ba cu Justin, ba cu nu ştiu care (simt că vine un duet cu Bieber!). Numa' că o ajuns şi ea la vârsta aia în care hormonii joacă rău de tot. Şi na, nu zic, se mai barbardeşte şi ea pe la petrecerile ălea mega-tari (gen P. Diddy), dar cert îi că şi muzica ei îi influenţată de... dorinţele ei mai arzătoare. Luaţi numa' versurile pieselor de pe ultimele albume şi puteţi remarca hora hormoneilor din Barbados. Păi iac-aşa, vine Rihanna cu Rudeboy. Lăsând la o parte imaginea ei de tipă hardcore din videoclip, ajungem la versurili piesei cu pricina (traducere aproximativă din engleză, luate pe sărite):

"În seara asta ţi-o dau tare
În seara asta iţi schimb corpul,
Relaxează-te,lasă-mă să fac ce ştiu
Dacă o ai am nevoie de ea
Şi-o s-o termin gen"
...........................................
Îmi place felul în care mă atingi acolo
Îmi place felul în care mă tragi de par
Baby luptă, nu simt
Nu falsez,nu nu"

Rihanna mamiiiii, păi unde era Chris când ai băgat versurile ăstea fată?? Deci simţiţi deja hormoneii dănţuind?? No, staţi aşe că mai avem. Să luăm altă melodie, ceva mai nouă (sound bun de altfel): What's my name? (feat Drake). Vedeţi deja din titlu, noi ăştia mai pofticioşi ne gândim la chestii necurate de prin dormitor. Da hai să nu judecăm cartea după coperţi. Iacă mostră versuri (din nou traducere aproximativă, selectivă):

"Hey băiete chiar vreau să văd
Dacă poţi să cobori acolo jos, cu o fată ca mine (în beci adică)
........................................................
caut un băiat care să preia conducerea
caut un băiat care să o pună la muncă" (aici sunt Rihanna!!!)

Bun. Rihanna nu se opreşte aci, nu uitaţi hormonii încă mai joacă. O altă piesă de pe ultimul album LOUD (curios name nu?), care încă n-a fost lansată. Se numeşte Skin (al dracu' coincidenţe). Ia şi de aci o mică mostră:

"fără preludiu, ai aşteptat prea mult (ooo da)
go deep (chiar nu vreau să traduc)
o să o arunc pe tine (perna)
nu o o so poţi prinde
nu te retrage
ştii că îmi place dur
ştii că te simt, uuh
ştiu că îţi place, uuh
.......................................
mai am puţin (din suc?)
aşa că babe, nu te opri din ce faci (dar ce fac rău?)
băiete ştiu că vrei să mă atingi"

Asta pe lângă instrumentalul piesei care sincer nu te îndeamnă la nimic altceva decât la împins vagoanie cum zicea Maestrul Piersic. Şi credeţi-mă exemple mai sunt destule, doar că v-aş plictisi cu ele (dacă n-am făcut-o până acum). Rihanna ori n-are parte, ori cred că e cam nesătulă aşa de fel. Amu' să nu mi-o luaţi în nume de rău, chiar îmi plac unele piese ale fetei, drept dovadă că am şi albumul piratat de pe net. Şi n-au cum să nu îţi placă piese ca cea cu Eminem sau, baladele ei din trecut. (Vă recomand una şi de pe albumul nou, ca să nu ziceţi că îs băiat rău: California King Bed, very nice).
Şi na să nu ziceţi că mi-am găsit şi eu de cine să mă iau, taman de Rihanna, dau pe final un exemplu, atât de la îndemână din muzica noastră. Alexandra Stan - Mr. Saxobeat. Luaţi de aci o analiză frumoasă pe text a melodiei! (via Matei Sorescu) Enjoy!

Libertatea de a spune orice

Că tabloidele din România nu au şi nu au avut niciodată limită ştim deja. Că dejecţiile emise de cei care lucrează acolo (n-am să le spun ziarişti pentru că ar fi o insultă la adresa celor care chiar încearcă să facă presă în ţara asta de doi bani) sunt lipsite de orice urmă de bun simţ ştiam de foarte mult timp, dar să târăşti prin căcatul care domneşte în redacţia acestor ziare numele celui mai de seamă ambasador al ţării peste hotare, e prea de tot! Cel puţin pentru mine, dacă nu şi pentru restul locuitorilor acestor mirifice plaiuri de legendă. Vorbesc despre mizeria care a apărut în Libertatea zilele ăstea. Să nu înţelegeţi că citesc asemenea monstruozităţi, dar am dat întâmplător peste materialul cu pricina, spicuind de prin comentariile aberante de pe site-urile de sport. Căcănarii de la Liberatatea obişnuiesc să lase câte un comment la diferite articole în care îndeamnă oamenii să citească aberaţiile, putrefacţiile şi idioţeniile din fiţuicile lor de 1 leu. Iată ce spunea una din trimiterile care m-a făcut să mă gândesc ce bine ar fi dacă Bin laden ar hotărî brusc să ţîpe o bombă pe clădirea unde mişună aceşti limbrici ai presei: "Aici făceau amor Nadia şi Nicu Ceauşescu!!", cu referire la una din vilele fiului dictator de pe la Sălişte, Sibiu, vilă care recent a fost reabilitată pentru turiştii care poposesc prin acea zonă frumoasă a Transilvaniei.

Acum una e să faci mişto de Bianca Drăguşanu sau mai ştiu eu care ştoarfă care a luat la rând băile tuturor cluburilor din capitală în căutare de solo-uri prelungite la microfon şi una e să arunci cu căcat înspre NADIA. Da, NADIA. Prima gimnastă de 10. Cel mai mare bun al României. Femeia care bate de una singură Dracula, Transilvania, Hagi, Ilie Năstase, Steaua 86, Ceauşescu şi Revoluţia. Icoana sportului românesc. Cum îşi permit mâncătorii de căcat de la libertatea să scrie un asemenea articol? Cum pot să aşeze cu litere de o şchioapă numele NADIEI lângă ţâţele de plastic ale fetei de la pagina 5? Cât de departe s-a ajuns cu tabloidele ăstea pline de gunoi?? Chiar nu mai pot fi opriţi aceşti sclavi ai mondenului? Am vrut să apelez la ceva sfinţi din calendarul ortodx pentru a-l gratula pe autorul acestui magnific articol, dar mi-am dat seama că un om atât de mic nu merită băgat în seamă.
Ce doare şi mai mult e că românii încă mănâncă căcatul emis de tabloide de parcă ar fi marţipan unguresc. Devorează tot, filă cu filă, ţâţă cu ţâţă, bucă cu bucă, inepţie cu inepţie. Cum, n-am dreptate? Ia daţi o geană pe trafic. ro să vedeţi care-s cele mai accesate site-uri din ţară la ora actuală! Asta, şi imaginea pensionarului care cumpăra într-o dimineaţă în faţa mea, nu unul, nu două, ci TREI tabloide mă face să mă gândesc serios la a deveni un asasin plătit. Nu de vedete de carton, ci de lichele ce populează redacţiile hârtiilor igienice colorate din capitală.

N-am să îmi şterg contul

M-am uitat şi eu ca tot omul modern, la The social network. N-aveam cum să ratez filmul ăsta, asta pentru că de ceva timp sunt sclavul facebook-ului (şi slavă domnului nu sunt singur) şi pentru că muream de curios să văd cu a fost ecranizată povestea de succes (?) a inventatorului reţelei de socializare de către David Fincher, nenea ăla care ne-a dat minţile peste cap cu Se7en, Alien 3, Fight Club, sau mai nou cu The Curios Case of Benjamin Button. A şi mai era un amănunt. Auzisem prin târg că odată ce ai vizionat filmul cu pricina, îţi ştergi contul de feisbuc instant. Aşa că m-am tolănit sub plapumă, cu ciocolată amăruie şi fanta madness lângă căpşor şi i-am dat play peliculei ciordite cu nesimiţire de pe torrente (n-am mai avut bani şi răbdare pentru vizionat în cinema).

În general filmul e ok. Şi nu găsesc alte cuvinte mai potrivite pentru a-l descrie. Bine, hai ca să fie ceva mai lung despart în silabe...o-kay, o- ka-pa:P Mă aşteptam la ceva mai mult de la Fincher, însă atunci când faci un film al cărui protagonsit nu a prea fost de acord în principal nici cu cartea după care s-a ecranizat, bănuiesc că nu-ţi prea iese tocmai cum vrei tu. Cu toate astea, îi dau un plus lui Finch' pentru alegerea lui Jesse Eisenberg în rolul celui mai "crud" miliardar de pe glob. I like the dude şi mi s-a părut că s-a integrat bine în rolul lui Mark cel în şlapi di gumă cum ar zîce mama. În rest, filmul nu e chiar o realizare cinematografică de elită (ani lumină faţă de capodoperele amintite mai sus), da' e bun dacă vrei să îţi faci o impresie despre cum se ridică, din nimic, un imperiu de peste 20 de miliarde de dolari. După film, rămâi cu ideea că Zuckerberg a fost un căcănar care a furat şi îmbunătăţit o idee a unor viitori canotori olimpici studenţi la Harvard, care a dat ţepe în stânga şi în dreapta şi s-a lăsat influenţat de un alt şmecheraş al lumii virtuale Sean Parker (Justin Timberlake, câhhh) inventatorul Napster pentru a ajunge acolo unde e astăzi, chiar dacă pe drum l-a pierdut, alături de demnitate şi pe prietenul său cel mai bun. Da' până la urmă la asta se rezumă totul că doară "nu îţi faci 500 de milioane de prieteni, fără a-ţi face şi câţiva duşmani", cum zice unul din afişele filmului.
E şi vă întrebaţi dacă am să îmi şterg şi io profilul de pe facebook după ce vizionai cele aproape două ore de "poveste". Ei bine nici nu mă gândesc. Ce dacă facebook-ul e rodul unui om cam naşparliu, dar al dracu' de inteligent? Ce dacă ideea e ciordită? Ce dacă acum tânărul Mark se lăfăie în bani, în timp ce noi ne benoclăm la unul şi la altul pe profil? Nu văd nici un motiv de a nu mai rămâne fidel reţelei de socializare. Sigur, există şansa de a-mi şterge profilul, însă doar atunci când voi constata (şi nu mai e mult până atunci, sunt convins!) că feisbucul româniesc va deveni un haifaiv plin de piţipoance cocoţate pe teracotă şi cocalari ce îşi umflă muşchii de pe capota bmw-ului reeşapat adus cu 900 de coco din bulgaria. Până atunci însă, îi mulţămesc geniului Zuckerberg pentru faptul că a inventat o chestie care să ţină plictiseala departe atunci când eşti în pat, la birou, în parc sau mai ştiu eu pe unde şi continui să visez că, cine ştie, într-o zi oi inventa (fura) şi eu ceva care să mă ducă pe culmile bogăţiei...