Românul, mereu nemulţumit

Aşa cum aţi băgat de seamă, din toamna aceasta ne putem lăuda în lung şi în lat cu trei stadioane nou-nouţe, faine foc! Miticii s-au îmbulzit deja să vadă Naţional Arena, molcomii clujeni şi restul ardelenilor aşteaptă cu nerăbdare inaugurarea cu cântec (Scorpions şi Smokie) a noii arene a "şepcilor roşii" de la "U" Cluj, iar "lupii galbeni" visează deja la un duel internaţional pe atât de fainul stadion al Petrolului.

Evident, presa din capitală ne-a bombardat cu poze care mai de care mai şmechere cu cele trei noi "bijuterii", motiv numai bun de comentat pentru românii umblaţi la viaţa lor din stadion european în stadion european. Şi aşa am tot citit în ultima vreme fel de fel de păreri, culmea, în majoritatea lor negative. Citez din memorie câteva exemple:

Despre Naţional Arena. "Mmmda. Frumos stadion, da' parcă prea seamănă cu cel din Franfurkt, care bineînţeles a fost ridicat mai repede şi cu mai puţini bani, decât la noi. Am fost la ziua porţilor deschise şi am văzut câteva finisaje tipic româneşti".

Sau

"Chiar dacă în poze scaunuele arată mişto de tot, dacă le vezi pe viu zici că sunt cele din Ghencea. Plastic ieftin, incomod. Unde mai pui că-s prinse în doar două şuruburi, deci la alde Dinamo-Steaua o să plouă cu ele".

Sau

"Prea mult beton, prea mult praf. Sigur or să pună nişte preţuri la bilete de n-o să putem să-l vedem decât de afară!".


Despre Cluj Arena. "Io zic că-i mai fain Naţional Arena. Ce l-au făcut aşa cenuşiu nu ştiu? Plus că au luat modelul aşezării scaunelor de la arenele de la CM din Africa".

Sau

"La ce mama dracului i-au mai făcut şi pistă de atletism? În loc să-l facă mai aproape de gazon ca în Anglia, cu o capacitate mai mare, au făcut pista... Păi ori e stadion de fotbal ori nu mai e!"

Sau

"Aţi văzut ce culoare au ales pentru pistă? Nu e nici măcar roşie, nici albastră. E neagră şi din ce am văzut DIN POZE pare a fi dintr-un material destul de rigid. Şi în proiect parcă mai era o clădire legată de el. Păi trebuia să bage şi băieţii ceva bani în poşnare!".

Despre nou arenă a Petrolului. "Bă e frumos, da' nu prea. Adică dacă tot s-au pus să facă unul nou, de ce l-au făcut numa' de cinşpe mii de locuri? Sigur o să fie o aşa înghesuială la intrare..."

Sau

"Acelaşi model de aşezare a scaunelor ca la restul. Originalitate zero. Plus, uitaţi-vă şi voi, au lăsat locul ăla unde se încălzesc rezervele prea mic. Şi aţi văzut că sunt dale de beton? Păi cum fac sprinturi ăştia că au crampoane şi alunecă. Mai rău, dacă în timpul jocului, iese unul în decor şi dă cu capul? Cine e de vină? Arhitecţii lu' Peşte..."

Şi era cât pe ce

Acelaşi decor cu care v-am familiarizat deja. Aceiaşi oameni (doar cu ceva ani şi kilograme în plus), acelaşi bitum încins de soarele gustarului, aceleaşi porţi (colorate în alb-vişiniu între timp), aceeiaşi masă de ping-pong din beton. Acelaşi meci de la ora şase, mult mai relaxat şi ceva mai lent.

Aceeaşi generală numărul doi (devenită între timp liceu de arte plastice), cu mult mai bătrână şi cu mult mai multe ferestre ştirbite de baloanele prea înalte care nu şi-au găsit de fel ţinta. Doar că de data aceasta, bătrâna instituţie pare ceva mai supărată ca de obicei. Sătulă de sutele de "proiectile" şi de miile de urlete şi-njuărturi auzite de-a lungul verii, clădirea în care am învăţat mai mult de jumătate din cei care păşim acum pe asfaltul decolorat de soarele arzător, parcă vrea să-şi ia tributul. Doar câţiva centrimetri şi puteam asista la o adevărată tragedie....

Cam la jumătate de oră de la start, "cei mici" atacă jumătatea "bătrânilor", în căutarea golului trei, când unul dintre ei se avântă şi expediază o ghiulea de undeva din marginea terenului. Balonul urcă însă năprasnic spre geamurile unei clase de la mijlocul etajului doi şi se loveşte puternic de grilajul ruginit de ploi şi şubrezit de numeroasele ratări ale băieţilor care, cândva, stăteau ca pe ace în băncile din spatele ferestrelor mari, în aşteptarea pauzelor. Numai norocul a făcut ca, în acel moment, băiatul înalt în tricou roş-albastru, străjer între buturi, să nu plece imediat în căutarea mingii ajunse între timp înapoi pe pământ şi asta pentru că grilajul de la doi s-a desprins şi a căzut, cu un zgomot asurzitor, la doar câteva palme de omul din poartă. Am zâmbit cu toţii în faţa norocului, dar ne-am dat seama că puteam asista la ceva cu totul neplăcut.


Doza de noroc ce a răsărit zilele trecute în curtea şcolii s-a dublat instant când am observat că, la nici doi metri de poartă, trei copii de-o şchioapă se întreceau la tenis de masă. Ce s-ar fi întâmplat dacă unul din ei ar fi alergat după sfera albă buclucaşă în exact acelaşi moment?? Cine ar fi fost scos ţap ispăşitor în această situaţie? Cel care a tras, şcoala, ghinionul????

Şoc! Aştept cu nerăbdare o emisiune de pe Kanal D

Da dragi telespectatori, planeta se scufundă!! Şi asta pentru că pentru prima dată în istoria postului turcesc, Ludu aşteaptă cu nerăbdare începutul unei noi emisiuni! Nu, nu m-am ţăcănit să îi urez bine ai revenit lui Medelin Ionescu şi emisiunii sale "Direct la ţintă, în miezul problemei, mai tare decât acces direct şi Happy Hour la un loc"!! NU!

Pentru prima dată, după foarte mult timp, ştirile sportive de pe TVR 1 vor cădea în plan secund. Cel puţin o dată pe săptămână. Mai precis miercurea. Pentru că, aşa cum ştiţi sau nu ştiţi, începând de mâine, la Kanal D, revine băiatul cu păr grizonat. E gata să dea 1 milion de lei, celor care într-adevăr vor să devină milionari, răspunzând la întrebări de cultură generală. Nici nu ştiu cât timp a trecut de la prima ediţie difuzată pe Prima Tv, dar mâine "Vrei să fii milionar?" revine pe micile ecrane. E un pariu îndrăzneţ făcut de cei care conduc un post în care ţiganii, manelele, vrăjitoarele şi prostia sunt ridicate, uneori, la rang de artă şi chiar dacă vor creşte ca aluatul bunicii în ochii mei doar pentru asta, măcar pentru o zi, putem scoate capul din marea plină de crude, paparude, guriste şi bam(b)uiste!

Virgile, bine ai revenit!

Aduci tu mingea?

Luduţăăăă!!! Luduţăăăăă!! Luduuuuuuuuu!! Vocea în transformare a lui Iţă răzbate în întreg cartierul. E aproape 10 jumate şi fraţii Alecu sunt punctuali ca de obicei. În timp ce unul dintre ei caută cu privirea perdeaua de la camera mea, celălat e undeva în colţul străzii, la interfonul lui Planetar. Scara lor e ceva mai şmecheră, şi-au pus interfon în urmă cu vreo săptămână şi de atunci Dani nu se mai oboseşte să-l strige pe băiatul blond de la trei.

Îmi fac apariţia la geamul mijlociu, îl salut cu un zâmbet mare pe Iţă şi aştept să văd care-i planul astăzi. "Hai jos, mai cheamă pe care mai ştii şi adu şi mingea aia de la Cola, că ne strângem imediat la un bambilici şi după mergem în curte să dăm un fotbal". Îi transmit că lobda s-a cam dezumflat de când stă pe balcon, printre ghivecele mamei. "Nu-i nimic, ia şi acul şi hai că o umflăm la centrală şi dacă nu, la nenea de la blocul trei, ăla cu garajul. Hai odat', n-ai plecat?" Şi Dani are sorţi de izbândă. Planetar a scos capul somnoros pe geamul de la balcon şi a încunviinţat că în cinci minute e jos. Cu toţii ştim însă că îi ia, cel puţin vreo cinşpe până se îmbracă...

Înşfac repede ultima felie de pâine cu dulceaţă, sorb în viteză şi ultima gură sănătoasă de cacao cu lapte, îmi strâng şireturile, arunc o ultimă privire la johnny bravo şi al lui păr impecabil înainte de a stinge televizorul din cameră şi o zbughesc iute spre scări, cu mingea-n braţe şi acul în buzunar. Aproape că uit să îmi iau cheia la gât, dar mama, grijulie cum e ea, mă atenţionează în pragul uşii. Azi e cald din nou. Nici nu-i de mirare, căci n-au trecut decât trei zile (o fi patru?), de când am dat gata tortul de ciocolată făcut numai şi numai pentru mine. E rost de-o bătaie cu apă, dar cred că ceva mai încolo. Acum trebui să găsim o cretă să trasăm liniile pentru bambilici...

Dani, Iţă şi Andreea (sora lor mai mică) sunt deja jos, la bară. "Hai, dă o pas' să vedem cum e....aaa... e dezumflată, da' nu-i nimic, mergem la centrală s-o umflăm", spune Dani, vesel, ca întotdeauna. Între timp, aflu că s-a schimbat planul. Ne strângem acum cu toţii în curte şi dăm un fotbal de zile mari, pentru ca după să facem şi o bătaie cu apă (ce mai funcţionează telepa... aia, cum i-o zice, mă gândesc eu instant). Cinşpe minute mai târziu apare şi Alex (Planetar), care chiar dacă are ochii umflaţi încă de somn ia mingea şi jonglează cu ea câteva minute bune. "Mai coboară şi Iuli şi ceva mai încolo şi Timi şi putem merge în curte", zice Andreea care îşi aşteaptă cu nerăbdare singurele ei colege de joacă. Noi cu fotbalu', voi cu elasticu', îmi spun în gând...

Alte zece minute mai târziu, o minge umflată "beton" şi câteva un-doi-uri în viteză şi suntem în curte la una din cele două porţi portocalii. La masa de ping-pong de beton au sosit deja şi Papi, Şori, Borcan, Câine şi Morar. "Mai vin şi Puiu, Mormânt, Verde şi poate Ghinduţă", face repede Şori calculul. Iţă e deja pe gardul înalt dinspre colţul terenului în căutarea merelor acre de la "IREU", în vreme ce Câine ne anunţă că astăzi e regal fotbalistic. "Când am ieşit din scară, m-am întâlnit cu Scomin. Mai mult ca sigur vine şi el, poate Iovan, Lupu, Cristi, Titi şi ăştia mai mari. Ne amestecăm şi îi dăm drumul!!" strigă, în stilu-i caracteristic, Câine. Numai ce-şi termină vorba şi de după colţ apare şi Big, urmat de alţi doi "colegi" de prin părculeţ. Alături, se pregătesc "ăi mari" să sară gardul. E sâmbătă şi Ilie Dobre şi-ar puta muta atenţia asupra legendarului teren de bitum de la Generală Doi, pentru că "festivalul" e aproape de start. Ne împărţim rapid în trei echipe a câte şase, iar "băţul cel mic joacă cu cel mare", două reprize a câte zece minute, ori la "două boabe diferenţă". Ceilalţi stau pe margine şi sunt responsabili cu "hidratarea". "Ultim stau în poartă", răcneşte Iţă din marginea terenului, dar frate-su îl temperează cu un şut în fund şi îi arată cele trei bare portocoalii adăpostite la umbra şcolii. "Ce bine, am scăpat, nu stau în poartă primul astăzi. Uite c-ajută să fii şi cel mai mic din teren câteodată", îmi repet în gând bucuros... "Derby-ul" poate începe!

Culmea narcisismului pe facebook

De când ne-am înfipt cu toţii mai bine în mega reţeaua asta de socializare care ne ţine de urât zi şi noapte, am sesizat o grămadă de chestii care mai de care mai ciudate. Trecând peste faptul că odată ce românii au dat peste minunea lui Zuckerberg au şi reuşit să o transforme în hi5, dar şi pe lângă spam-urile, scam-urile din ce în ce mai penale, ajungem şi la o chestiune pe care o văd tot mai des.

Practic, vorbim de culmea narcisismului pe facebook: să îţi dai like la propria-ţi postare, propria-ţi poză, propriul video, link şi alte cele. Cred cu tărie că unii oameni ar putea să îşi dea like, chiar like-ului dat anterior. Pe mine mă cam depăşeşte treaba asta. Adică sunt de părere că trebuie să fii foarte mândru de ceea ce ai scris, găsit, pozat sau filmat. Dar extrem de mândru încât să mai dai o dată like, după ce în prealabil, din acelaşi motiv, l-ai postat ca toţi ceilalţi să îl vadă. Ai împroşcat peretele cu el pentru că îţi PLACE. În traducere liberă şi foarte exactă You like it! Deci, nu mai e nevoie să dublezi like-ul cu încă un like. Bun, am înţeles eşti foarte extaziat de ce ai găsit (deşi se poate că video-ul tău sau gluma ta să fi fost văzută, auzită de încă 400.000 de oameni) şi că vrei să îl împărtăşeşti cu lumea întreagă, pentru a le arăta tuturor ce gusturi rafinate ai la muzică, ce filme bune vizionezi sau ce site-uri cool navighezi în timpul în care nu stai pe facebook holbându-te la pozele colegei de pe palier ori din clasa alăturată.

Şi asta dincolo de faptul că, noi toţi căutăm atunci când ne pimpuim profilul să punem cea mai faină, cea mai belea de belea, cea mai poză mişto din câte este pă hard, ca nu cumva să apărem lumii întregi ca strâmbi ori imperfecţi. Dar aici e rost de altă postare (care acoperă şi aria de piţipoance şi cocalari).

Aşe de mândru mi-s de cum o zisăi aci de îmi vine să-mi dau like de două ori şi să mă ţuc tăt tăt tăt!

Shopping-ul, durerea mea

Am luat-o ca pe o provocare. Fiecare individ vrea să-şi cunoască propriile limite. Am vrut să văd cam cât timp rezistă corpul bărbatului fără bere şi fotbal. Cam cât poate îndura un bărbat zecile probe şi răs-răs-răs răzgândiri ale partenerei.

Sunt slab. N-am rezistat mai mult de cinci ore. Totul a început cu un ochi care se zbătea şi a continuat cu o durere de cap ce se accentua odată cu numărul magazinelor de pe prima stradă. A urmat apoi o duerere puternică în călcâie şi o nevoie cruntă de a savura o bere rece. Chiar şi perspectiva unui meci dintre Damila Măciuca şi Ghecon Lăpuşata îmi surâdea oarecum. Orice să scap de zecile de maieuri colorate, sutele de zorzoane şi accesorii care mai de care mai sclipiricoase. Aş fi dat orice să stau departe de cohortele de fete pentru care timpul petrecut în cabina de schimb încercând una din trilioanele de rochiţe nu era niciodată îndeajuns. Iar când totul părea că se îndreaptă spre final, aflam că locul în care ne opintisem nu reprezenta decât un etaj din cele TREI rezervate damelor.

"Ce zici de asta, e drăguţă?", "Aş lua-o pe asta, dar nu ştiu dacă-mi vine bine culoarea. Ce părere ai, alb sau roz? Sau poate cu paiete. Sau poate nnnnegruu. Nu, nu. Negru are şi piţipoanca aia de la doi. Gata, ştiu. E gri. Mnuuu, de fapt stai, gri-ul nu-mi place aşa de mult, e vară şi transpiri uneori mai mult şi se vede prea uşor. Hai că totuşi le iau ăstea trei. Ţine pisicel tu geaca asta, ia şi telefonul şi agaţă şi ochelarii ăştia undeva că zău de-i mai suport. Hai, vino cu mine la cabină, să-mi spui dacă îmi vin bine..."

Ceva e putred în zona cabinelor de probă. Timpul trece infinit mai greu, iar singurul lucru la care te poţi gândi e cum s-o faci şi pe ea să urmărească o finală întreagă a campionatului mondial de snooker, comentată de Ovidiu Ioaniţoaia. Nici măcar vânzătoarele drăguţe ce te privesc cu compasiune nu ţi se mai par interesante. Disperat, arunci o privire în stradă şi zăreşti că peste drum te-aşteaptă o parfumerie şi oftezi adânc. Simţi c-ameţeşti şi ai vrea să iei un loc, însă, ghinion, perdeaua cabinei de schimb se mişcă brusc. "Gata bibiloiul meu. Uite, ţine-te de ăstea cinci rochiţe. Nu, stai. Dă-mi-le mie şi tu du-te adu o mărime mai mică la top-ul ăsta negru. Are decolteul prea adânc şi după aia ai să-mi spui că le arăt prea mult băieţilor din jur. Hai fuguţa, că uite cât e ceasul şi mai avem de văzut şi raionul cu chiloţei şi sutiene. Şi nu mi-am luat parfum şi nici nişte balerini de ăia de îţi plac tot ţie, ca să nu zici că nu îţi fac toate poftele... Mai cu talent că în ritmul ăsta mai trebuie să venim şi mâine...

P.S.: Acest mic fragment face parte dintr-o campanie menită să atragă atenţia proprietarilor de mall-uri sau magazine de firmă din toată lumea, asupra necesităţii construirii unor zone speciale (asemănătoare celor destinate copiilor) pentru bărbaţii care sunt nevoiţi să îşi urmeze, zi de zi, consoartele la shopping. Pentru detalii legate de modul în care ar trebui să arate un astfel de ţarc şi de ceea ce ar trebui să se regăsească în el nu ezitaţi să mă contactaţi.